***

 REPOSTARE ........TRISTUL ADEVĂR !!! 

,,Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect : -  "Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat".

Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu...

Era o vreme în ţara asta, când dacă vedeai o maşină pe stradă, ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere, sau este vreun boss de la partid. 

Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau în alimentaţia publică.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între orele 08 şi 16, te gândeai că este în concediu, zile libere, sau poate e bolnav, săracu om, şi merge la doctor...

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic - ca toată lumea - în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept.

Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă, şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că " este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de serviciu, sau de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla ta'cs'o că a chiulit... !

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

Era o vreme în ţara asta când băieţii deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace: făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: " ăsta e a lui Ilie de la sculărie. A termenat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept" ...

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-au luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta, sau nunta copilului.

Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul, sau de ce nu ai moţ la bască, sau de unde te îmbraci...

Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie : -  "Uite mamă, trece armata".

Însă astăzi ......

Astăzi, în ţara asta, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".

Astăzi, în ţara asta, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

Astăzi, în ţara asta, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

Astăzi, în ţara asta, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua, trebuie să dai cu plicul.

Astăzi, în ţara asta, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, "ifonul", sau tableta.

Astăzi, în ţara asta, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu.

Astăzi, în ţara asta, băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. 

Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.

Astăzi, în ţara asta, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, sau să nu te invite la o nuntă...

Astăzi, în ţara asta, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară" de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. 

Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te miri că nu se dau cap în cap...

Astăzi, în ţara asta, când lumea aude de armată întoarce capul pentru că  : 

"Aştia au tras în noi în '89 şi acum au pensii nesimţite".

Oare ce va fi mâine?  Cum va mai fi ţara asta? Cum Va Fi Mâine?”

Sursa : Neagu Djuvara, fragment, "Era o vreme..."

Tribul Antreprenorilor și esența comunităților antreprenoriale: networking, sprijin, colaborare. Esența de a dărui

 Antreprenoriatul este o bună oportunitate de valorificare a spiritului de inițiativă și un bun mijloc de a-ți construi o carieră de succes. Dar pentru a te forma și a crește în această direcție este bine să ai condiții prielnice de dezvoltare. Aceste condiții prielnice de dezvoltare în direcția unei afaceri de succes se pot crea în cadrul unor structuri specializate de tipul incubatoarelor de afaceri cum ar fi, de pildă, Tribul Antreprenorilor.

În antreprenoriat nu prea este loc de teorie pură. Totul sau aproape totul trebuie aplicat în practică. În plus, activitatea antreprenorială este extrem de dinamică, fiind nevoie de adaptare permanentă la piața muncii și a producției de bunuri și servicii.

Tocmai de aceea orice comunitate de antreprenori este extrem de benefică oricărui întreprinzător care pornește pe acest drum. Într-un asemenea cadru se poate face un intens schimb de experiență, atât direct cât și prin intermediul unei rețele de networking digital extrem de bine pusă la punct. Se creează astfel o comunitate puternică în interiorul căreia există puternice relații de colaborare și sprijin reciproc, susținere și încredere. 

Orice candidat la antreprenoriat are posibilitatea să se pregătească, acumulând cât de multe informații consideră că are nevoie și poate dezvolta toate abilitățile practice necesare pe viitor. Poate beneficia de materiale informative și ateliere practice, workshopuri și materiale gratuite, se poate folosi de experiența unor mentori experimentați și, la rândul lor, pot fi mentori pentru colegii mai tineri, aflați la început de drum.

În plus, antreprenorii cu experiență se pot promova, își pot promova afacerea. Colaborarea și sprijinul reciproc este nu doar la nivel național, ci poate fi și dincolo de granițele țării. Acest lucru este benefic pentru toți membrii comunității, indiferent de experiența lor. 

Într-o astfel de comunitate nu contează vârsta: adolescent sau trecut de prima tinerețe, contează doar pasiunea și dorința de perfecționare. Membrii comunității pot aduce persoane tinere pentru a le ajuta să se pregătească, împărtășindu-le din propria experiență, învățând unul de la celălalt. 

Mă întreb ce ar fi cel mai important lucru într-o astfel de comunitate. Și îmi aduc aminte de vorbele mamei mele: "Ajută pe ceilalți. Ajută necondiționat, fără să aștepți răsplată imediată. În timp, binele oferit ți se va întoarce chiar mai mult decât ai oferit. Este verificat lucrul acesta".…. 

Într-adevăr, ajutorul oferit înainte de a fi cerut de cei din jur, fără a forța însă lucrurile, dând dovadă de încredere în forțele proprii și în ceilalți, este un fel de solidaritate de grup bazată pe încredere și susținere reciprocă. 

Astfel, în cadrul comunității se creează o atmosferă propice dezvoltării personale și de grup. Este cu mult mai ușor să te dezvolți împreună cu ceilalți, învățând să colaborezi, să ajuți și să fii ajutat, să stabilești relații cu ceilalți tocmai pentru a te dezvolta armonios odată cu colegii tăi, ca într-o echipă puternică. 

O astfel de comunitate este o veritabilă familie. Se creează relații greu de zdruncinat într-o viață, relații care durează mai mult decât o viață de om. Se formează oameni dar și caractere puternice care nu se schimba ușor. 

Incubator de afaceri? Da, căci, ca niște puișori, viitorii antreprenori se vor dezvolta, se vor maturiza treptat și vor transforma în păsări mature care își vor lua zborul spre viața dura de oameni de afaceri, care vor ști să se dezvolte în continuare, ferindu-se de primejdiile care-i pândesc la fiecare pas. Își vor forma familii, vor duce afacerile mai departe sau vor ști, la nevoie, să o ia de la capăt pe un alt drum, având antrenamentul necesar. În fond, așa se dezvoltă afacerile de succes și cu tradiție, pornind de jos, învățând mereu de oriunde se pot afla lucruri bune.

Articol scris pentru SuperBlog 2024 

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai aparte? Nu știu.... Cert este că, fără să fiu exagerat de rebelă, adesea făceam ce mă tăia capul, chit că făceam câte o poznă mai mare ca mine. Uneori mai primeam pedeapsă, dar erau și momente în care, amuzați de o poznă mai șugubață, cei din jur se făceau că uită să-mi aplice pedeapsa sau, chiar dacă mă pedepseau, îmi ofereau șansa să îndrept cât de cât și cât de curând lucrurile.

Întotdeauna am fost mai introvertită, sau, cel puțin, mai retrasă și mai discretă, uneori prea discretă. Nu eram ranchiunoasă, chiar dacă simțeam că o iau pe cocoașă mai pe nedrept. Dar nu ezitam să taxez nedreptăţile dacă simțeam că nu fac nimic rău. Pe de altă parte încercam să îmi îndrept eventualele defecte pe cât posibil, fie că era o măsură mai radicală sau una ușor mai "cosmetică". 

Este ca și cum as fi folosit mousse&scrub-ul din gama Coconut & Orange Vibes de la firma de cosmetice Ziaja România. Cu alte cuvinte eliminam tot ceea ce era urât și îmi putea afecta imaginea tocmai pentru a fi mai agreabila pentru mine și pentru cei din jurul meu. 

Mereu mi-a plăcut să afișez un aer proaspăt, elegant, dar și extraordinar de simplu și de natural, fără artificii de prost gust și am

încercat să-mi mențin același "parfum" proaspăt pentru cât mai mult timp. Și când spun parfum spun prospețime și rafinament, fie că este vorba de prospețimea dată de nuanțele de citrice sau prospețimea cetinei, fie că este vorba de rafinamentul parfumurilor florale sau exotice. Trebuie totuși să recunosc că parfumul potrivit mă face să mă simt bine în pielea mea, să adopt atitudinea potrivită, să transmit celorlalți starea mea de spirit. Deși încerc să fiu fidelă aceleiași game de parfumuri, prefer să experimentez continuu. Și odată ce descopăr o combinație nouă de parfumuri care simt că îmi place și mi se potrivește imediat o includ în "portofoliul" de parfumuri ce se cer a fi folosite la un moment dat și în anumite situații. 

Personalitatea mea este un "ceva" extrem de complex care poate fi dezvaluită celor din jur prin multiple mijloace: limbaj verbal și nonverbal (limbajul trupului, tonalitatea vocii), vestimentație, machiaj, parfum, coafarea părului, toate la fel de importante tocmai pentru că stimulează toate simțurile și creează o imagine complexă, extrem de sugestivă pentru ceilalți. Folosite inteligent, toate aceste mijloace pot fi folosite în avantajul nostru sau ne pot dezavantaja. Și tocmai de aceea trebuie folosite inteligent. Foarte inteligent. Extrem de inteligent.

Să dau un exemplu. Un parfum plin de prospețime dă senzația unei personalități proaspete, deschise, sincere, curate. Un parfum rafinat, complex, poate reflecta o personalitate rafinată, studiată, cu tendințe spre experimentare continuă. Un parfum care se schimbă în raport de situație poate da impresia unei personalități deschise spre schimbare și deschisă la nou, extrem de studiate... Un parfum menținut constant poate exprima fidelitate dar și constanță în atitudine și reacții la provocări.

Personal vorbind folosesc constant anumite arome, și anume parfumurile proaspete, florale dar și fructate. Și totuși experimentez absolut orice, încercând să îmi dau seama de ceea ce mi se potrivește și ceea ce se potrivește cu structura pielii mele, știut fiind faptul că același tip de parfum, că orice produs cosmetic, se manifestă diferit pe diferite tegumente dar și pe același tegument aflat în stări fiziologice variate.

Deși sunt, momentan, fidelă aceleiași marcă de parfum, nu renunț la folosirea, în anumite cazuri, a mai multor mărci de parfum, atâta timp cât îmi place în mod deosebit aroma sau simt că mi se potrivește stării mele de spirit de la un moment dat sau unei anumite situații sau unui anumit context. Am schimbat de-a lungul timpului mai multe tipuri de cosmetice fără însă ca acest lucru să mă afecteze. Întotdeauna a contat calitatea produsului respectiv, felul în care mi se potrivește din toate punctele de vedere, accesibilitatea sa la un moment dat... Și în acest mod îmi creez mereu un fond de rezervă în ceea ce privește cosmeticele, în cazul în care nu pot să îmi procur întotdeauna, ipotetic vorbind, ceea ce îmi place în mod special.

Articol scris pentru SuperBlog 2024 

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869

“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire” (Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti fie suficient) ii spunea Iulia Hasdeu tatalui ei, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Iulia se stinsese fiind rapusa de tuberculoza dar Hasdeu a continuat sa o caute si dincolo de mormant si in cele din urma Iulia i-a raspuns. I-a vorbit despre lumea de dincolo si l-a ghidat in constructia celui mai bizar conac din Romania, templul de spiritism de la Campina. Hasdeu s-a refugiat in spiritism si si-a gasit intr-un final linistea. Iulia trecuse dincolo, dar nu il uitase. Il iubea la fel de mult cum il iubise atunci cand era in viata.

Iulia Hasdeu – un copil genial

Iulia Hasdeu s-a nascut in Bucuresti pe 14 noiembrie 1869 si inca din primii ani de viata s-a remarcat ca fiind un copil genial. La 11 ani a absolvit Colegiul National Sfantul Sava, in timp ce in paralel urma cursurile Conservatorului din Bucuresti. La 16 ani a plecat la studii in Paris si a fost prima romanca studenta la Sorbona. In 1888 apar primele semne ale tuberculozei, boala care a fortat-o sa paraseasca Parisul pentru clima mai calduroasa si mai prietenoasa din Italia si Elvetia. Din pacate, nici cei mai buni medici nu au putut-o salva pe Iulia, care s-a stins din viata in Bucuresti, la 29 septembrie 1888. Iulia a scris mult in timpul scurtei sale vieti, in special poezie, dar si dramaturgie si proza scurta. Majoritatea operelor ei au fost publicate post-mortem de catre Bogdan Petriceicu Hasdeu. De mentionat este si un jurnal si bogata corespondenta pe care a avut-o cu tatal ei.

Bogdan Petriceicu Hasdeu se refugiaza in lumea spiritelor

Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost o personalitate enciclopedica a culturii romanesti, explorand domenii variate de la istorie, folclor, politica, filozofie, lingvistica pana la spiritism. Din pacate nici influenta si nici bagajul cultural enorm nu l-au ajutat in momentul in care si-a pierdut comoara cea mai de pret, pe fiica sa Iulia. Dupa decesul fulgerator al Iuliei, Hasdeu a fost profund zguduit iar viata sa a luat o turnura radicala. Consolarea si-a gasit-o in spiritism, caci numai asa putea sa fie alaturi de fiica sa. Iata cum descrie chiar el momentul in care spiritele au deschis portile si l-au lasat sa priveasca dincolo:

“Trecusera sase luni dupa moartea fiicei mele. Era in martie: iarna plecase, primavara nu sosise inca. Intr-o seara umeda si posomorata sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu, dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si-i rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata mana mea se puse intr-o miscare fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede:

“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu”

Era scris si iscalit cu slova fiicei mele. Ce sa fie? O va spune aceasta carte.” (Sic Cogito)

In mod neasteptat, Iulia ii simtise durerea si ii raspunsese. Era bine, era fericita si avea sa aline batranetile tatalui ei. Dupa ce a primit mesajul fiicei sale, Hasdeu s-a dedicat complet spiritismului si a scris prima lucrare spiritista din literatura romana “Sic Cogito“. Dar Iulia a facut mult mai mult pentru tatal ei decat sa il ajute sa scrie o carte; sub indicatiile ei pretioase Hasdeu a constuit castelul de la Campina, denumit si Castelul Magului sau Templul Spiritist de la poalele Carpatilor. Si cavoul familiei, aflat in cimitirul Bellu, a fost construit tot urmand indicatiile Iuliei.

Spiritism in cel mai misterios conac din Romania

Constructia castelului de la Campina a inceput in 1893 si s-a finalizat trei ani mai tarziu. Edificiul este o creatie arhitecturala unica, un templu dedicat spiritelor, incarcat de simbolistica sacra. Fundatia constructiei are forma unei cruci, iar cifrele 3 si 7, considerate mistice, sunt prezente la orice pas (3 turnuri, 3 pivnite, 7 trepte la intrarea in castel, la intrare sunt inscriptionate cele 7 incarnari posibile ale Iuliei). Deasupra usii sunt incrustate citatele: “Pro fide et patria” (Pentru credinta si patrie) si “E pur si muove” (Si totusi se invarte – citat celebru al lui Galileo Galilei). Mai sus, priveste neobosit Ochiul Divin incadrat in trunghi.

Principala atractie o reprezinta camera de spiritism, in al carei perete se observa o gaura, prin care se spune ca intra spiritul Iuliei in timpul sedintelor. Cei care calca pragul castelului sunt impresionati in egala masura si de statuia Mantuitorului, cu bratele ridicate catre cer.

Conacul de la Campina a gazduit numeroase sedinte de spiritism. Noaptea luminile clipoceau neincetat, uneori peretii se zdruncinau iar cei care locuiau in vecinatate au jurat ca au vazut-o pe Iulia plimbandu-se prin curte cu margarete in par. Dar Hasdeu, alaturi de prietenii lui carturari, nu facuse un pact cu diavolul si nu se temea de lumea de dincolo. Pur si simplu explora ce se afla dincolo. Sedintele de spiritism au fost transcrise si publicate. Sunt peste 100 de sedinte, limba preferata a comunicarii fiind in special franceza, limba de suflet a Iuliei, insa exista si sedinte in romana, engleza, rusa sau araba. La conacul de la Campina nu venea doar Iulia, ci ulterior si sotia lui Hasdeu, decedata la scurt timp dupa fiica sa, fratele lui Hasdeu si Alexandru Hasdeu, tatal  scriitorului.

***

 Katia Dolgorukova, amanta lui Alexandru al II-lea, ajunsă soție oficială a țarului

Ecaterina Dolgorukova l-a întâlnit pentru prima dată pe țarul Alexandru al II-lea pe când avea doar 12 ani. Familia ei era una dintre cele mai vechi familii nobiliare din Rusia, străbunicul ei, Iuri Dolgoruki, fiind considerat întemeiatorul Moscovei. Însă tatăl ei, Prințul Mihail, s-a ruinat din cauza speculațiilor financiare și a fost nevoit să-și crească fetele pe cheltuiala împăratului.

Moartea neașteptată a acestuia, la scurt timp după vizita ipe care țarul o făcuse la moșia familiei, lasă familia Dolgorukov fără aproape nicio resursă financiată, iar fetele familiei sunt trimise la Institutul Smolnîi din Petersburg, un pension special pentru tinerele ce proveneau din familii nobile.

Când țarul Alexandru vizitează pensionul, patru ani mai târziu, o remarcă imediat pe adolescenta Ecaterina. O vizitează des la școală și aranjează să devină domnișoară de onoare a țarinei Maria Alexandrovna. Soția țarului, bolnavă de tuberculoză din 1863, cu o stare de sănătate ce se deteriora de la o zi la alta și izolată de fastuoasa viață de la curtea imperială, acceptă fără rezerve primirea tinerei domnișoare de onoare.

Țarul avusese multe amante până în momentul acela, iar țarina știa bine că nimic nu-l poate opri, mai ales că medicii îi interziseseră să aibă relațiile sexuale după ce boala i s-a agravat. Țarina Maria era extrem de frumoasă, distinsă, iubită de curtea imperială. Apariția acestei tinere care venea în apartamentul țarului de 3 - 4 ori pe săptămână a adus, în mod evident, dezaprobarea familiei lui Alexandru care nu o privea deloc cu ochi buni pe metresa imperială.

Ecaterina a primit un apartament luxos în Sankt Petersburg. Acolo i-a născut pe primii doi copii pe care i-a avut cu țarul - George și Olga. Alexandru i-a ridicat pe copiii iubitei sale la rang de prinți și i-a tratat ca pe propriii lui copii. Nu după mult timp, amanta imperială a rămas din nou însărcinată. Urma al treilea fiu nelegitim al marelui țar. Era februarie 1876, iar mofturoasa Ecaterina a cerut să nască la Palatul de Iarnă, în apartamentele imperiale. Dorința i-a fost îndeplinită, dar, imediat după naștere, bebelușul a fost dus în casele mamei sale, în timp ce ea a rămas să se refacă în palatul țarului. Copilul s-a îmbolnăvit și a murit nu după mult timp.

Relația Ecaterinei cu țarul prinde, însă, rădăcini. În 1880, țarul ia decizia să o primească pe Ecaterina și pe copiii ei într-un apartament din Palatul de Iarnă (între timp mai adusese pe lume o fetiță, Catherina), sub același acoperiș cu țarina ce se afla într-o stare fizică extrem de proastă. O convinge pe Maria Feodorovna să-i primească și să-i binecuvânteze, iar aceasta, slăbită de puteri, acceptă. Imediat ce țarina a murit, Alexandru a luat-o de nevastă pe amanta sa, explicându-le celor din familie că se teme că va fi asasinat și că, după moartea sa, Elisabeta nu ar rămâne cu nimic. Și așa a făcut, în ciuda dezaprobării fățișe a anturajului său.

În scurt timp a ordonat senatului să-i acorde Ecaterinei titlul de prințesă Iurievskaia și a legitimat copiii, deși nu aveau nici un drept la tron fiind proveniți dintr-o căsătorie morganatică. Temerile lui s-au împlinit. Un an mai târziu, pe 13 martie, țarul Alexandru al II-lea a fost asasinat în timp ce asista la schimbarea gărzii.

După decesul Țarului, Ecaterina a primit o pensie de 3,4 milioane de ruble și a fost de acord să renunțe să trăiască la Palatul de Iarnă sau în orice reședință imperială din Rusia în schimbul unei reședințe pentru ea și cei trei copii. S-a stabilit la Paris, unde a trăit timp de 47 de ani, până în 1922.

A devenit cunoscută pentru că, în ultimii ei ani, găzduia întâlnirile emigrației rusești la Paris, avea 20 de servitori și un tramvai privat, deși urmașii familiei Romanov o disprețuiau profund.

Prințesa Martha Bibesco a publicat o biografie a prințesei Ecaterina, iar cartea a stat la baza a două filme. Primul, Katia, a apărut în 1938, cu Danielle Darrieux în rol principal și a fost regizat de Maurice Tourneur, iar cel de-al doilea, purtând același nume, Katia, a fost lansat în 1959, în rolul Ecaterinei fiind Romy Schneider, iar regia a fost semnată de Rober t Siodmak.

***

 Nineta Gusti, actriță: „Cred că plictiseala e o boală“

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

Nineta Gusti s-a născut în 14/27 noiembrie 1913, la Iaşi. Şi, după cum va declara prin interviuri, „a avut trei mame şi un tată cu mare trecere la femei, care pleca des de acasă”. A fost prima soţie a actorului Radu Beligan, fiind cu 5 ani mai în vârstă decât acesta. Nu au avut copii.

De la mama ei naturală, Penelope, de origine greacă, moşteneşte trăsăturile, ochii şi tenul. Era frumoasă şi mică de înălţime. „Hazul l-am moştenit de la mama. Avea un haz sec. Nu râdea niciodată şi spunea nişte lucruri de te prăpădeai de râs. Tata era mult mai liniştit şi cult, dar n-avea haz. Dar hazul ăsta e o treabă serioasă. Şi de aceea actorii care fac comedie joacă apoi mai bine dramă.”

Prima ispită a fost desenul, pentru că soţul mătuşii ei (sora tatălui) era Nicolae Tonitza. Dar n-a fost calea ei. La Bucureşti a locuit cu cea de-a treia mamă, lângă Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, pe care o va pomeni ca pe o mamă vitregă bună, pentru că n-a lovit-o niciodată.

Acolo unde locuiau aveau zilnic o privelişte generoasă “de domni şi domnişoare care mai de care mai dichisiţi”, ce intrau şi ieşeau în Conservator şi o atmosferă amplificată de glasurile studenţilor ce rosteau poezii, replici, sau care cântau. Într-o zi, Nineta Gusti vede un afiş ce anunţa înscrierea pentru admiterea la Teatru. “Trebuia să reciţi două poezii – una veselă şi una tristă – iar pe deasupra să spui o fabulă.”

“A fost o vreme când am scris poezii. Stăteam cu mama, într-o mansardă, vizavi de Cişmigiu. Mă suiam pe acoperiş, vedeam tot Cişmigiul de acolo, cânta fanfara militară şi cu caieţelul pe genunchi scriam, scriam… Îmi venea inspiraţia de la muzică, dar şi de la iubirile mele multe, că pe timpul acela nici eu nu ştiam pe care iubesc mai tare, dar mi-era sufletul plin de dragoste… Se vede însă că nici poezia n-a fost chemarea mea. Nici teatrul. Mi-am făcut meseria corect. Am vrut să fiu medic. Numai că nu s-a putut. Eram foarte săracă, poate că eram şi un pic comodă. Mi-am organizat viaţa cu energia mea. M-am obligat să fiu energică. “ (Gong, 1997)

N-avea bani, era prea săracă.  În ziua concursului se strecoară în sala unde se ţinea examenul, îmbrăcată în tenişi şi în trening. Avea 16 ani. Intră în clasă membrii comisiei: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Nicolae Soreanu. La final, după ce trec toţi candidaţii prin faţa comisiei, Nineta Gusti ţâşneşte din bancă şi cere să o asculte şi pe ea. Lucia Sturdza Bulandra o ascultă şi o admite pe adolescenta Climescu-Gusti Nineta la clasa sa.

La puțin timp după ce a intrat la Conservator a început să joace într-un rol secundar de balerină de circ, despre care va spune, mai târziu: “Eu vorbeam moldoveneşte pe atunci şi doamna Bulandra mi-a pus condiţia: «vrei rolul?» În două săptămâni să nu mai aud la tine nici un «şî», nici un «şe». Nici c-a auzit. Era grozavă. Avea prestanţă, avea o forţă extraordinară. Şi era o profesoară.

Îi plăcea să o înfrunţi. La început n-am îndrăznit, dar când am văzut eu că mai mult spor am la dânsa cu înfruntarea decât cu supunerea, mi-am luat inima în dinţi şi m-am apucat să-i spun cum nu sunt eu de acord cu plânsul pe scenă. Că – ziceam eu – totul e să plângă cel din sală, nu eu pe scenă. Şi nu s-a supărat. «Bine, am să te văd cum ai să râzi pe scenă şi lumea o să plângă în sală.» Şi mi-a dat un rol într-o piesă lacrimogenă.

Ea se ducea în sală, de acolo ne urmărea întotdeauna. Îmi spune «mititica». Mă iubea. Tony nu putea să mă sufere. Şi nu ştiu cum trebuia să joc femeia amorezată de Tony. Îşi spunea rolul lui şi se uita în altă parte. La repetiţie m-am oprit în mijlocul replicii. Ce este acolo, ce se întâmplă?, a întrebat domna Bulandra din sală.

«Mititica dumitale s-a oprit», zice Tony. I-am spus că ştiu rolul, dar domnul Tony se uită în altă parte şi nu pot da replica. Atunci doamna Bulandra mi-a dat dreptate. Ei, pe urmă se uita Tony la mine cu o ură în ochi de-ţi tăia tot amorul.”

Până să devină o mare actriţă a jucat mult timp roluri secundare de care nu s-a ferit toată cariera ei. Slujinicile jucate nu semănau între ele. A debutat pe scena Teatrului “Nottara”, cu Suzzane din “Nunta lui Figaro”, în regia lui Vlad Mugur.

Apoi a jucat la Teatrul de Comedie, unde a fost distribuită în spectacole de către regizorii: Moni Ghelerter, George Rafael, Dinu Cernescu, Radu Penciulescu şi mulţi alţii. L-a avut partener de scenă şi pe Birlic.

În film a avut roluri secundare, personaje mărunte, dar irezistibil de fermecătoare. A debutat în 1958 în “Avalanşa” în regia lui Gheorghe Turcu. Au urmat: “Doi vecini”, “Astă seară dansăm în familie”, “Un surâs în plină vară” în regia lui Geo Saizescu, “Telegrame”, “Bădăranii”, în regia lui Sică Alexandrescu.

Ultimi ani din viaţă, după ce s-a pensionat, i-a petrecut la Crevedia, localitate situată după Buftea, într-o căsuţă ţărănească verde, înconjurată de paradisul unei grădini cu arbori pletoşi, tufe de clopoţei, alb, mov, roz; bujori şi maci.

Şi-a dorit să se retragă în peisajul de rai pentru că, aşa cum spunea, a iubit „florile şi iarba, cerul fără de hotare”. Dintr-un coridor verzui cu acoperişul înclinat, ca într-un acvariu, mansardat se ajungea într-o încăpere dotată cu sobă de teracotă, un pat, televizor, nişte rafturi, patru pisici.

Nineta Gusti, despre teatru şi despre viaţă

“După ce am ieşit la pensie m-am educat să nu regret nimic. Să mi se pară aşa, că n-am fost niciodată actriţă. Şi ca să nu regreţi, trebuie să te desprinzi de toate legăturile strânse care există între noi actorii. Nişte legături, aşa de suflet, tot mai rămân. Cum este pentru mine doamna Bulandra. Eram ditamai actriţa bătrână şi când o vedeam roşeam şi îmi bătea inima de emoţie. Aşa mă impresiona.”

“Cred că plictiseala e o boală. Îmi place să rostuiesc prin grădină la floricele şi atâta le chiţibuşăresc că se satură de mine. Am observat că florile sunt ca omenii: fac mofturi când le cauţi prea mult în coarne…”

“Când eram tânără făceam filme de dragoste. Că eu toată viaţa am aşteptat să vină Făt Frumos pe un cal alb… Îmi pare rău că televiziunea şi radioul îşi aduc aminte de noi mai mult după ce murim.”

Am jucat cu Ion Manolescu cu Storin, alte emoţii… de Ion Manolescu am fost atât de îndrăgostită că nu-mi vedeam capul. Dar câte colege de-ale mele, aşa frumoase, nu ca mine, nu-l iubeau! Şi pe Storin l-am iubit… Daaa! Erau atât de talentaţi, erau atât de mari, aveau atâta farmec şi personalitate şi nu se putea să nu-i iubeşti.

“În film n-am făcut nimic. Nişte bucăţele acolo… Eu mititică, rolurile mititele. Şi nu mi-a plăcut filmul. Trebuie să încropeşti un sentiment din fărâmiţe. În «Doi vecini» al lui Geo Saizescu a fost rolul de întindere.”

“M-am înţeles extraordinar cu Sanda Toma. Făcea parte din generaţia tânără. Am jucat cu George Constantin. Era la început de tot şi cuminte, ascultător. Cu Beligan m-am înţeles întotdeauna foarte bine. Nu, nu aveam nevoie de cuvinte. Din ochi, din priviri înţelegeam totul. Aşa ceva se întâmplă rar.”

“Am avut reuşite frumoase. «Femeia îndărătnică» s-a jucat ani în şir, «Fizicienii», «Gaiţele», «Nunta lui Figaro>>». N-am rămas impresionată de putinţele mele actoriceşti. M-am retras la timp. Uite, sunt multe actriţe talentate: Gina Patrichi, Valeria Seciu, Mariana Mihuţ…”

“Am iubit oamenii şi animalele. Toţi prăpădiţii, urâţii, şchiopii, bolnavii… n-ai să vezi animal frumos. Şi pe ei trebuie să-i iubească cineva. Toată viaţa am fost săracă, dar dintotdeauna am spus că sunt bogată pentru că din sărăcia mea am putut să dau altora mai săraci decât mine…”

“Mi-a plăcut dragostea. Am crezut şi cred în forţa ei benefică, în puterea ei catalizatoare. Mi-au plăcut bărbaţii zdraveni ca arborii. Bărbaţii copaci. I-am iubit cum iubesc copacii. Dar sunt încredinţată că o singură dată în viaţă iubeşti cu adevărat.” ( Eva  Sîrbu – Interviuri uitate)

***

 Gogea Mitu – misterul vieții și al morții celui mai înalt român din toate timpurile

Olteanul de 2,42 metri provenea dintr-o familie cu 11 copii, era sărac lipit, peltic și nu știa să scrie. Și-a câștigat pâinea ca boxer și circar. Se prezenta Gogu Ștefănescu, dar a intrat în istorie cu supranumele Gogea Mitu, poreclă care a dat limbii române expresia „cogeamite”. Uriașul frământat din glodul Mârșanilor, un sat afl at la 50 de kilometri de Craiova, și-a găsit sfârșitul la doar 22 de ani, după ce uluise Micul și marele Paris. Moartea sa a rămas până astăzi o enigmă. Mai mult sau mai puțin deslușită.

În cumpăna anilor 1911- 1912, pe ulițele prăfuite ale Mârșanilor vedea lumina zilei „Goliat de România”, așa cum avea să fie alintat de occidentali, în perioada interbelică, lunganul Gogu. Urmașii acestui uriaș blând își amintesc, lăcrimând, povestea celui mai înalt român din toate timpurile: „După spusele mamei mele, Mărioara, care a fost sora lui Gogea Mitu, unchiul meu era destul de inteligent, îi plăceau glumele și vorbea din vârful limbii. A fost foarte matur de mic, a învățat să citească singur și, pe la 10-12 ani, în clasele primare fiind, nu mai avea loc în bancă. Nici nu bănuiți cât de harnic era și cât de mult iubea animalele”. .

Electriza prostimea îndoind bare de fier

Cu 11 copii de hrănit, familia lui Gogu n-a stat însă pe gânduri când a venit oferta unui patron de circ din Praga. Și-au lăsat băiatul în grija acestui profitor rătăcit cine știe cum pe drumurile Olteniei. Adolescentul de 17 ani nu s-a supărat însă pe părinți. Ba chiar ar fi glumit, potrivit nepoatei Constanța Burada, cu tatăl său: „Lasă, tată, șiașa te plângi mata că n-o să mă ia nici o fată din sat! Mergând la circ, poate mă însor cu una care, suită pe trapez, poate ajunge la mine”. A început, astfel, marea aventură a lui Gogea Mitu. Una tristă, indiferent dacă citim cartea adevărului sau miile de pagini încărcate de legendă urbană. Prizonier într-un cort din diverse târguri și bâlciuri bucureștene, copilul Mârșanilor, care cântărea 120 de kilograme și măsura aproape doi metri și jumătate, era scos în fața mulțimii pentru demonstrații ieftine. Îndoia, în palmele sale generoase, bare de metal și drugi de fier pe care, probabil, un om obișnuit n-ar fi reușit să le dovedească. De fapt, electriza prostimea prin simpla apariție, fizicul său intimidant fiind „vânat” de amatorii de fotografii, care plăteau gologani frumoși să se tragă în cadru cu cogeamite flăcău.

Lumea circului s-a destrămat pentru Gogea Mitu când a realizat că ar putea câștiga mai mulți bani din box, un sport la modă în perioada dintre războaie. Hotărât să-și ia viața în propriile mâini, bravul oltean a descins la redacția Gazetei Sporturilor, interesânduse de un impresar. A pus ochii pe jurnalistul care scria despre box, Radu Ottulescu, și, cel mai probabil, acesta i-a făcut lipeala cu Umberto Lancia, un fost pugilist italian născut și crescut în București. Chestionat ulterior de Ottulescu dacă a semnat contractul cu alunecosul Lancia, uriașul avea să răspundă senin: „Nu încă. De fapt, nici nu știu să scriu. Cred că o să semnez prin punerea degetului”. Ceea ce s-a și petrecut. Gogea Mitu i-a cedat macaronarului 50% din viitoarele burse, pe o perioadă de cinci ani.

Afaceristul Umberto și uriașul Mitu s-au pus pe treabă. Primul meci, neoficial, s-a consumat la Galați, în fața a 2.500 de curioși, iar în ring au urcat managerul și elevul! Succesul a fost asigurat, bineînțeles, de bizareria combatantului mai tânăr. Cu mențiunea că în ring s-a derulat tot un număr de circ. Prima luptă oficială, după ce Gogea fusese chinuit cu antrenamente aiuritoare – i se cerea să se cațere în copaci, pentru dezvoltarea agilității! – a avut loc în iunie 1935. „Goliat” s-a bătut cu „pensionarul” Severio Grizzo, un conațional de-al mentorului Lancia, boxer care, cu doar două săptămâni în urmă, fusese făcut KO de Motzi Spakow, campion profesionist al României la categoria grea. Organizat pe arena Venus, plină-ochi, meciul n-a avut istoric. Obositul Grizzo n-a rezistat decât câteva secunde în fața pumnilor stângaci ai lui Gogea. Șase pumni și trei eschive largi au fost de ajuns pentru ca în mintea lui Mitu să încolțească iluzia unei cariere în box. Din păcate, a mai urmat o singură înfruntare oficială, în octombrie 1935, când Mitu l-a trimis la podea, tot în prima rundă, pe Dumitru Pavelescu, un golan brutal de 38 de ani, fost campion la amatori, fără rezultate notabile la profesioniști, cunoscut mai mult pentru implicarea, contra-cost, în ciomăgelile electorale ale vremii.

Gogea Mitu s-a stins la doar 22 de ani, oficial din cauza unei tuberculoze. Rudele uriașului din Oltenia au susținut, însă, și mai susțin și astăzi, fără nici o dovadă palpabilă, varianta asasinatului. El ar fi fost omorât, pe un pat al Spitalului Filantropia, de patru injecții letale executate în burtă! Motivul? Succesul fulminant din ring! A murit după turneul de la Paris Varianta uciderii la comandă este infirmată de declarațiile lui Umberto Lancia, oferite Gazetei Sporturilor cu două luni înainte să-i moară elevul: „Am avut mare ghinion că Gogea nu și-a făcut debutul la Paris în condițiuni satisfăcătoare. Vlăguit de boală, nu a putut avea viteza necesară cuceririi entuziasmului. Am consultat pe dr Simionescu, cel mai proeminent medic de plămâni al serviciului pentru profilaxia tuberculozei. Domnia sa m-a anunțat că Mitu Gogea nu este amenințat de nici o boală pulmonară. Cu toate acestea, elevul meu s-a resimțit timp de două luni și nu a putut să activeze”. Cu alte cuvinte, în ciuda părerii medicului Simionescu, uriașul era deja bolnav când a urcat în ring la Paris. La data de 9 iunie 1936, ziarele interbelice titrau pe prima pagină: „Gogea Mitu a murit!”

Perioada în care Gogea Mitu a boxat, în meciuri mai mult sau mai puțin aranjate de Umberto Lancia, a fost însoțită de zvonuri care mai de care mai spumoase. Se spune că atunci când a început să câștige bani mulți, „Goliat al României” trimitea părinților, la Mârșani, câte trei saci cu bancnote! Poștașul îi aducea la poartă flancat de jumătate de sat, iar părinții lui Gogea numărau banii chiar în uliță, spre încântarea oamenilor.

De la uriașul Gogea Mitu, care se prezenta Gogu Ștefănescu, dar care s-ar fi numit, de fapt, Dumitru Goagă, a rămas în limba română cuvântul „cogeamite”, adică foarte mare, foarte înalt. Coșcogea și coșcogeamite fac parte din aceeași familie de cuvinte.

Înmormântat în satul natal, la Mârșani, Gogea Mitu sau, mai precis, rămășițele sale au fost exhumate în anii ’80, la solicitarea Catedrei de Anatomie şi Istorie a Medicinei din cadrul Universităţii de Medicină Craiova. Scheletul lui Gogea a fost folosit ca material didactic.

În iulie 1935, Gogea Mitu avea să uluiască Parisul. Dar nu grație talentului de pugilist, ci tot datorită șarmului personal. A întâlnit, e adevărat, în cadrul unei partide demonstrative, tot un italian – pe Giuseppe Sanga – , boxer mediocru. Se întâmpla în decembrie, timp de o lună titanul venit din România făcând deliciul parizienilor la diverse evenimente mondene orchestrate de Lancia. Și această încleștare a fost lipsită de miez, victoria anemică a olteanului dezamăgind presa franceză de specialitate: „Acest gigant dă impresia unei neobișnuite slăbiciuni fizice. Pe ring el seamănă cu un mare cangur care ar avea nevoie de fortifiante. A obținut doar un anemic succes de amuzantă curiozitate”. Observația ziariștilor de pe Sena s-a dovedit a fi corectă. Curiozitatea iubitorilor de box s-a risipit ca un fum, Gogea și Lancia strângând, ulterior, parale din reprezentații penibile, de circ, luând la pas orașele Franței pentru a le arăta urmașilor lui Napoleon cum rupe un român-sadea clești din fier cu palmele goale. Așadar, după două partide oficiale și câteva amicale, cariera de boxer a celui mai înalt român din toate timpurile s-a încheiat. Din păcate, la puțin timp după periplul în Hexagon, în anul 1936 avea să se frângă, dramatic, și viața blândului uriaș  Gogea Mitu