***

 Liviu Rebreanu

Romancierul țăranilor și a satului transilvănean!

Rebreanu a fost unul dintre puținii autori români care s-a bucurat de succes de librărie. Scriitorul a zugrăvit perfect satul românesc, tradițiile și obiceiuri legate de marile evenimente ale vieții. Este considerat creatorul romanului românesc modern. 

S-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua, Bistrița-Năsăud. A fost primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza și ai Ludovicăi (născută Diuganu), originară din Beclean.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.” Aceste locuri l-au inspirat în creațiile sale. Despre romanul Ion , E. Lovinescu spunea că este ”cea mai mare creație epică românească”.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), unde a urmat încă trei clase. În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întîia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai tărziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lîngă granița cu Austria). La sfîrșitului anului I, a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. În 1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 pînă în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anti cazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în „arest la domiciliu”, s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).

La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).

La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul, iar la 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Autorul romanelor Ion, Pădurea Spânzuraților, Catastrofa, Adam și Eva, Gorila, Jar, Crăișorul, face parte din impresionanta listă de personalități culturale și religioase pe care greco-catolicismul i-a dat neamului românesc. Liviu Rebreanu completează cu onoare pleiada: Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Gheorghe Barițiu, Timotei Cipariu, Andrei Mureșanu, Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, George Coșbuc, Grigore Silași, Ion Agârbiceanu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Corneliu Coposu și mulți, mulți alții.

Despre Liviu Rebreanu s-a scris mult, dar se vorbește prea puțin despre credința acestuia. Sărbătorind nașterea lui, e un moment potrivit să descoperim câte ceva despre credința care-l anima.

Întrebat în ce crede mai presus de orice, Rebreanu a răspuns:

În ce cred? Cred în Dumnezeu, izvorul unic al oricărei posibilități de credință. Socotesc că numai având în inimă credința în Dumnezeu, ca o temelie firească, mai poți avea pe urmă și alte credințe, de ordin omenesc. Dumnezeul meu e al tuturor oamenilor și al tuturor timpurilor, începutul și sfârșitul, nemărginirea pe care mintea noastră șubredă nici n-o poate imagina aievea, justificarea universului și a vieții, speranța și consolarea și setea cea veșnic neastâmpărată de suflete, rostul omului și al lumii, principiul ordinei supreme care călăuzește toate cele văzute și nevăzute, în sfârșit marele tot. În clipa când mi-aș pierde credința aceasta îmi închipuiesc că ar trebui să pierd dragostea de viață și încrederea în orice rost al meu în lume. (Fragment apărut în Adevărul literar și artistic, X, Nr. 574, 6 decembrie 1931)

Credința e temelia sufletului omenesc. Din credință izvorăsc toate cunoașterile, toate năzuințele, toate puterile omului. Sufletul fără credință este ca o barcă fără cârmă. Mulți se laudă, totuși, cu necredința lor. Noi n-avem nevoie de Dumnezeu – zic aceștia – căci Dumnezeu e omul, omul care fabrică mașini, aeroplane, care a născocit telegrafia fără fir și care mâine va ajunge, poate, să călătorească pe Marte. Știința umple de îngânfare pe mulți. Pentru că au izbutit să pătrundă în unele taine ale materiei, își închipuie că au lămurit și tainele sufletului. Ei vor să explice totul prin formule, uitând că toate formulele sânt în realitate goale de cuprins, că orice explicație rămâne veșnic pe dinafară, fiindcă mintea cea mai ageră și instrumentele cele mai complicate nu sunt capabile și nu vor fi niciodată să exprime firea adevărată a lumii, nici a celei exterioare, nici a celei interioare. Omul se găsește între două mistere deopotrivă de nepătrunse, ca între două imense porți ferecate: misterul eului și misterul naturii. Mintea omenească nu poate azvârli nici o punte peste ele. Știința e silită să se oprească neputincioasă în fața lor. Mântuirea o aduce singură credința… 

Excepțional. Un mare, mare scriitor!