***

 Dramele de final de viață și moartea celui mai important filosof chinez. 

Confucius (Kong Fuzi) (551-479 î.e.n.) – filosof din China antică, fondatorul confucianismului – sistem filosofic, etic și social-politic.

Cugetând odată despre moarte, Confucius întrebă retoric: „Cum putem ști ce e moartea, dacă nici măcar nu știm ce e viața?”, și tot el a dat următorul sfat filosofic practic: „Vrei să trăiești cum se cuvine? Învață mai întâi să mori.” Confucius a dat de înțeles că abia vizualizând propria noastră moarte și închipuindu-ne că vom părăsi pentru totdeauna viața, abia atunci, privind din această perspectivă finală la traiul nostru, vom ști să ne gestionăm mai corect scenariul vieții, emoțiile, timpul, relațiile, aspirațiile... 

Având deja peste șaptezeci de ani, Confucius fu martorul decesului soției sale, apoi al fiului și al celui mai iubit discipol. Când discipolul său favorit, Yan Hui, muri, Confucius a fost lipsit de cel mai sigur sprijin în promovarea doctrinei sale. El plângea îndurerat: „Vai mie! Cerul m-a ucis, cerul m-a zdrobit!” „Maestre, suferiți prea mult”, au încercat să-l liniștească ceilalți ucenici. „Sufăr prea mult? Cum să nu sufăr când am pierdut un astfel de om?”, le-a răspuns filosoful. Profund afectat de aceste pierderi, Confucius medită în fața unei ape curgătoare: „Toate sunt trecătoare, aidoma acestui râu care nu se oprește nici zi, nici noapte.” Nu avu de trăit mult după aceea. 

Când era el însuși pe moarte, un discipol de-al său i-a amintit că se cuvine să se aducă ofrande cerului și a cerut de la maestru permisiunea pentru această procedură. Confucius îl întrebă: „E necesar aceasta?” Iar discipolul explică: „Da, e necesar. Un imn funerar zice: în sus, trebuie să aducem ofrande cerului; în jos – spiritelor pămânului.” La care filosoful i-a răspuns: „Întreaga mea viață a fost o jertfă adusă cerului.” Se spune că înainte de a muri, Confucius a rostit cu amar: „Cine oare după moartea mea va depune truda de a-mi continua învățătura?” Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Se pare că înțeleptul chinez a rostit anume aceste cuvinte în mod intenționat, pentru a-i obliga moral pe ucenici să-i promoveze filosofia. Așa cum povățui el însuși mai devreme: „Vorbele rostite în clipa morții sunt vrednice de a fi venerate.” 

Se povestește că după moartea maestrului, lângă mormântul acestuia ucenicii au sădit câte un arbore, adus din țara de origine a fiecăruia și au plantat în așa mod o mică pădurice, foarte diversă în specii. Și niciunul dintre arbori nu purta spini, pentru a nu dăuna în vreun fel, tot așa cum nu dăunau învățăturile lui Confucius. Se mai povestește că discipolii au locuit timp de trei ani în apropierea mormântului maestrului, ridicând acolo o întreagă comunitate, din câteva sute de case. 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html