***

 Asasinarea legionară a premierului Călinescu...

Călinescu, Armand (1893-1939) – jurist, politician și prim-ministru al României.

La 7 martie 1939, Armand Călinescu a fost numit prim-ministru al României, iar peste jumătate de an, la 21 septembrie, politicianul a fost asasinat, în plină stradă, de un comando format din opt legionari (majoritatea studenți ploieșteni), care i-au înconjurat mașina și l-au ciuruit pe demnitar cu peste 20 de gloanțe. Omorul său a fost un act de răzbunare pentru implicarea lui Călinescu, un an mai devreme (când era ministru de interne), în arestarea și executarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare. Potrivit unor istorici, legionarii au fost doar executori, iar autorii ideologici ai omorului erau serviciile speciale ale Germaniei naziste, pe care le deranja faptul că prim-ministrul Armand Călinescu avea simpatii probritanice și profranceze; or, în contextul războiului care era proaspăt inițiat pe continent – agresiunea nazistă asupra Poloniei –, asemenea nuanțe politice erau foarte importante pentru germani. La modul practic, legionarii constituiau o pârghie eficientă cu ajutorul căreia germanii încercau să influențeze politica internă a României.     

Împreună cu Armand Călinescu, la locul atacului armat a murit și gardianul său, care nici nu reuși să aplice arma din dotare. Imediat după vestea că prim-ministrul a fost asasinat, regele Carol al II-lea și alți membri ai guvernului au ordonat să fie organizate represalii severe împotriva legionarilor. Regele a comentat atunci: „Lupta s-a deschis din nou, e o luptă pe viață și pe moarte, este momentul de a hotărî cine pe cine.” Drept urmare, în acele zile sute de membri ai mișcării au fost arestați și executați, printre aceștia fiind, de exemplu, și Victor Dragomirescu, unul dintre conducătorii Mișcării Legionare. Au fost capturați și cei care l-au ucis pe Călinescu; poliția s-a răfuit imediat cu dânșii, împușcându-i, apoi cadavrele legionarilor au fost lăsate să zacă o vreme în văzul publicului; în dreptul lor a fost plasată o pancartă, pe care era scris: „Aceasta va fi de azi înainte soarta asasinilor trădători de țară.”

Armand Călinescu bănuia că ar putea avea o moarte violentă, în acele vremuri tensionate și foarte conflictuale din politica românească și din cea europeană, când fascismul era în ascensiune. Existaseră deja câteva atentate la viața sa, de aceea, conștient de riscurile unei morți neașteptate și fulgerătoare, politicianul a lăsat un mesaj testamentar, încă în vara anului 1938, unde explicase cum să-i fie gestionată averea. El notă în sfârșitul testamentului: „Folosința acestor bunuri, însă, va aparține, pe cât timp va trăi, soției mele Adela. Rog pe iubitul meu fiu, Barbu, să fie cuminte, să o respecte pe mama lui și să se gândească la numele pe care i-l las și pe care și eu l-am cinstit precum l-am moștenit de la tatăl meu. Îl sfătuiesc să îmbrățișeze cariera militară sau magistratura. Să slujească Țara și Tronul cu credință și devotament așa cum am făcut-o eu. Doresc să fiu înmormântat la Curtea de Argeș alături de părinții mei. Voi fi purtat de un car îmbrăcat în verdeață și tras de șase boi. După car să meargă delegații satelor din jud. Argeș pentru cari am luptat în viață cu drag!” După moartea sa atât de brutală, dorința testamentară i-a fost respectată: un car cu șase boi i-a purtat sicriul pe străzile orașului Curtea de Argeș, spre cavoul familiei. Numai că..., grotesc și ticălos fapt, peste un an legionarii au dobândit din nou influența în stat și au profanat mormântul lui Armand Călinescu, aruncându-i osemintele...

Pentru Carol al II-lea, Armand Călinescu a fost cel mai apropiat sfetnic și cel mai de încredere demnitar, de aceea regele a suportat greu dispariția lui. Scria în acele zile în jurnalul său: „Pierderea aceasta este ireparabilă. N-am găsit la noi în țară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat. Pentru mine personal este o pierdere de neînlocuit. (…) Nu pot realiza că acest slujbaș atât de bun și credincios nu mai e și, în același timp, simt în sufletul meu nu numai durerea, dar și un vid îngrozitor. (…) Rar am simțit în sufletul meu și în mintea mea un sentiment de vid așa de complet. Se zice că nimeni nu este indisensabil, desigur că în cele mai multe cazuri așa este, dar iată excepția care confirmă regula.” După asasinarea lui Călinescu, lucrurile în România, într-adevăr, aveau să meargă pe o pantă a declinului, care a dus la evenimentele istorice tragice din următorii ani. 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html