***

 Emil Cioran și îndelungata stingere din viață...

Cioran, Emil (1911-1995) – filosof și scriitor român de expresie franceză.

Fiu al unui preot, Emil Cioran a fost probabil de mic copil influențat de misterul morții; aceea fusese o impresie fondatoare, care i-a setat modul de a gândi și apoi a fost mereu reactualizată în scrierile filosofului. S-a și autoproclamat la un moment dat „specialist în problema morții”. Cu adevărat, ideea morții a figurat constant în opera lui Cioran, el considerând-o singurul refugiu din necazurile vieții, dar și cel mai interesant subiect filosofic de studiat. În Caiete, în aprilie 1969, Cioran scrie cu multă convingere: „Nu există decât o problemă: problema morții. A vorbi despre altceva înseamnă pierdere de timp. (...) E ceea ce au înțeles, atât de bine, religiile. De unde și superioritatea lor asupra filosofiei.”

Pe Emil Cioran moartea l-a captivat în măsura în care a considerat-o organic îmbinată cu viața, o emanație a vieții. El cugeta în scrierile sale: „Moartea nu poate fi ințeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața. Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viață, deoarece moarte ca realitate autonomă de viață nu există.” Mai mult, Cioran considera că preocuparea față de moarte reprezintă măsura maturității spirituale a unui om: „La orice grad de cultură și de oricâte subtilități ai fi capabil, dacă nu te gândești intens la moarte rămâi un inconștient.”

Filosoful a aflat misterul morții abia în vara anului 1995, când se stinge la Paris, oraș unde a trăit și a creat mai bine de cincizeci de ani. Numai că stingerea sa a fost marcată de o cumplită ironie a sorții – el, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai epocii, se îmbolnăvise de Alzheimer, o boală insidioasă și corozivă, care îi răpea rând pe rând abilitățile de a vorbi articulat, de a se deplasa, de a păstra amintiri, de a gândi structurat. Boala dădu primele semne în anul 1990 și l-a tot măcinat pe Cioran cinci ani lungi și insuportabili – i-a accentuat acea „îndelungată agonie”, pe care o invocase el odată. Simone Boué, partenera sa de-o viață, relatase într-un interviu că în perioada când filosoful avea deja pierderi serioase de memorie, cineva l-a oprit pe stradă și l-a întrebat dacă e Cioran și el a răspuns: „Am fost!” Nu mai poseda vigoarea intelectuală de cândva, cea cu care își asocia identitatea de sine, și înțelegea asta. Se renegase într-un fel. Când lucrurile au degenerat, Cioran a fost internat în spital, plasat într-un scaun cu rotile și vizitat acolo aproape zilnic de Boué. 

Scriitorul și filosoful român Gabriel Liiceanu povestește că l-a vizitat pe Emil Cioran la spital, în vara anului 1994, și i-a înmânat ediția proaspătă a cărții sale de debut, „Pe culmile disperării”, iar Cioran a luat-o în mâini, abia înțelegând cum s-o țină corect și, articulând cu greu cuvintele, s-a interesat în franceză: „Cine a scris asta?” La explicația că a scris-o chiar el, când avea numai 22 de ani, Cioran găsi în rezervorul psihicului său un nebănuit amestec de tristă amnezie și de umor paradoxal și întrebă amuzat de sine însuși: „Și înainte de asta ce făceam?” E ciudat cum, după vârsta de 82 de ani, Emil Cioran a ajuns să trăiască într-un mod oarecum grotesc o dorință de-a sa exprimată cu oarecare bravadă la 22 de ani, în cartea sus-menționată. În tableta intitulată „Presentimentul nebuniei”, el scrisese atunci, în junețe, jucându-se nepăsător cu prorocirile: „Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Când aș ști că aș ajunge un nebun vesel, vioi și permanent bine dispus, care nu-și pune nicio problemă și n-are nicio obsesie, dar care râde fără sens de dimineața până seara”...

Emil Cioran, de altfel, suferea din cauza declinului său, avea intervale de timp când era cât se poate de conștient de ce i se întâmplă și, în 1995, i-ar fi cerut la un moment dat Simonei Boué să-l ajute cumva să plece mai rapid, să-l elimine din viață, zicându-i: „Supprime-moi!” N-a trebuit să aștepte mult, fiindcă moartea veni ea singură, în vara aceluiași an.  

Emil Cioran declarase odată: „Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalități fără a se compromite.” Deși bolnav de Alzheimer, putem presupune că el însuși a știut să plece în mod sobru, fără să se banalizeze prin cuvintele sale de final. Mai era nevoie de ele? A vorbit și a scris destul în timpul vieții, când s-a bucurat de toată luciditatea posibilă. Iar drept epitaf i-ar putea servi această frază, din „Lacrimi și sfinți”, scrisă de filosof la doar 26 de ani: „Viața este prea plină de moarte, pentru ca moartea să-i mai poată adăuga ceva”... 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966