***

 Constantin Lecca s-a născut la 4 august 1807, în Brașov și a fost un profesor, pictor, tipograf, editor, scriitor și traducător român ce s-a remarcat în domeniul portretisticii, al picturii religioase și al picturii cu tematică istorică, fiind primul pictor român care a executat pictură bisericească în stil occidental, făcând parte din grupul de artiști ardeleni care au influențat semnificativ pictura românească a secolului al XIX-lea, și care a înființat prima tipografie din Craiova (1837) și prima revistă culturală din Oltenia, „Mozaic” (1838).

Făcând parte dintr-o veche familie de negustori și meseriași din zona Brașovului, a primit o educație aleasă, studiind la Şcoală Românească din Șcheii Brașovului, iar mai apoi la Gimnaziului Săsesc din Brașov şi la cel din Blaj.

Sprijinit de publicistul Zaharia Carcalechi, în 1827 a plecat la Buda, actualul oraș Budapesta, pentru a studia pictura și în paralel istoria, începând astfel perioada de formare artistică în plin contact cu Occidentul.

Alături de colegii de studenție, a aderat la idealurile Școlii Ardelene și a publicat desene ale unor domnitori români, articole istorice și literare în revista „Biblioteca românească” a lui Zaharia Carcalechi, din Buda.

În 1834 s-a stabilit în Craiova, obținând un post de profesor de desen și caligrafie, devenind primul profesor de desen de la Școala Centrală din localitate, propunându-și și înființarea unei reviste și a unei tipografii locale. Bucurându-se de ajutorul necondiționat a lui Petrache Poenaru, în 1837 Lecca a făcut rost de o tipografie pe care a adus-o la Craiova, astfel, fiind înființată, sub tutela Școlii Centrale, prima tipografie din Craiova, iar prima lucrare tipărită a tipografiei a fost primul număr al revistei săptămânale „Mozaicul” (1838), fiind imprimate și lucrări ale intelectualilor craioveni, numeroase piese de teatru și manuale școlare.

Ca pictor, și-a manifestat patriotismul prin zugrăvirea mai multor portrete ale domnitorilor români, ale unor personalități ale vremii, a unor compoziţii istorice, dintre care enumerăm tablourile „Uciderea Brâncovenilor”, „Moartea lui Mihai Viteazul”, „Împăcarea dintre Bogdan cel Orb şi Radu cel Mare”, „Panahida de la Războieni”, „Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia” și „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, dar și a unor biserici craiovene, respectiv Sfântul Ilie și Madona Dudu.

Primul tablou realizat de Lecca a fost portretul lui Grigore Pleșoianu, în 1833, pe când era în Craiova, iar ultimul tablou realizat a fost portretul lui Petrache Poenaru, în 1868, pe când era în București.

A călătorit în Europa, și-a perfecționat studiile în pictură la Paris, a frecventat Societatea Studenților Români din Paris, iar în vara anului 1848, a participat la revoluţia din Ţara Românească, iar de teama represaliilor ce ar fi urmat, a fost nevoit să părăsească Craiova, stabilindu-se în Bucureşti, ocupând funcția de profesor de desen la Colegiu „Sfântul Sava”.

Împreună cu pictorii Mişu Popp şi Barbu Stănescu, au format un grup artistic și au pictat, vreme de 15 ani, mai multe biserici din București, printre care și Curtea Veche, Sfânta Ecaterina, Sfântul Gheorghe-Nou, Răzvan Vodă și Radu Vodă, precum şi alte locașuri din ţară. 

Lecca a realizat numeroase compoziții istorice și portrete ale protipendadei momentului, ce au fost litografiate sau inserate în manualele școlare ale vremii. Acesta este considerat un deschizător de drumuri în jurul căruia s-au adunat majoritatea tinerilor pictori din Țara Românească, inclusiv elevul Theodor Aman.

După 1870, suferind de Parkinson, Lecca s-a retras din viața artistică.

Barbu Theodorescu menționa despre Lecca că „prin marea sa cantitate de portrete, el contribuie la formarea unui stil în pictura de șevalet românească, ce reprezintă pentru istoria picturii românești, un moment peste care nu se poate trece, cum nu se poate trece peste momentul Bolintineanu”.

Constantin Lecca s-a stins din viață la 13 octombrie 1887.

 #educatie #aboutpeople #aziinistorie #cultura #oameni #istorie #personalitati #AziInIstorie #oamenifrumosi #personalitate #culturagenerala #biografii #oamenii #oamenifaini #scriitori #evenimente #astăziînistorie #personalități #p ictori #romani

***

 Jean Piaget s-a născut la 9 august 1896, în Neuchâtel și a fost un psiholog, biolog și filozof elvețian, o figură marcantă a psihologiei secolului al XX-lea, cunoscut pentru contribuțiile sale din domeniul epistemologiei și al psihologiei dezvoltării copilului, cel care a elaborat prima teorie stadială a dezvoltării cognitive, numită „Teoria dezvoltării cognitive”.

A studiat la Școala Latină și la Colegiul din Neuchâtel, timp în care a publicat un articol despre observațiile sale cu privire la o vrabie albinoasă, dar și numeroase articole despre moluște, devenind un malacolog bine cunoscut, câștigându-și un renume printre zoologii europeni.

A studiat zoologia și psihologia la Universitatea din Neuchâtel, unde a publicat două eseuri filosofice pe care le-a considerat drept „lucrări de adolescență”, iar în 1918 și-a luat doctoratul.

A studiat un semestru la Universitatea din Zürich, iar din 1919, a studiat doi ani la Universitatea Sorbona din Paris, devenind interesat de psihologie, combinând pregătirea în biologie cu interesul său pentru epistemologie. În Paris, a lucrat la o școală pentru băieți unde a încercat să exploreze procesul de raționament al copiilor, și fiind interesat de tipurile de erori pe care aceștia le făceau, a desăvârșit un test de inteligență, realizând primele studii experimentale asupra dezvoltării inteligenței.

În 1921 a fost numit director al Institutului J.J. Rousseau din Geneva, în perioada 1925-1929 a fost profesor la Universitatea din Neuchâtel, iar din 1929 a fost profesor al Universității din Geneva, predând psihologia copilului. 

Deoarece a continuat să dezvolte teoria pe care a descoperit-o pentru prima dată la Paris, evoluția minții copilului printr-o serie de etape stabilite până la vârsta adultă, în 1955 a înființat Centrul Internațional de Epistemologie Genetică de la Geneva, ce s-a axat pe studiul gândirii științifice, sociologiei și al psihologiei experimentale.

Pornind de la observațiile și conversațiile cu proprii copii, Piaget a concluzionat că un copil își creează și își recreează, în mod constant, propriul model al realității, dezvoltându-se mental prin integrarea conceptelor mai simple în concepte de nivel superior. 

Astfel, a dezvoltat lucrarea teoretică denumită „Epistemologie genetică”, ce reprezintă un calendar stabilit de natură pentru dezvoltarea capacității mentale a copilului, stabilind patru stadii:

- stadiul senzorio-motor (0-2 ani), în care copilul cunoaște realitatea, se adaptează și exprimă ceea ce învață prin senzații, percepții și mișcări;

- stadiul preoperațional (2 - 6/7 ani), ce se caracterizează printr-o dezvoltare a abilității de reprezentare, vizibilă în utilizarea de către copil a simbolurilor, imaginilor, cuvintelor, sunetelor sau a altor lucruri, în imitarea unor comportamente și în dezvoltarea limbajului;

- stadiul operațiilor concrete (6/7-11/12 ani), reprezentat de începutul proceselor logice de gândire ale copilului și începutul clasificării obiectelor în funcție de asemănări și diferențe, copilul începând, de asemenea, să înțeleagă conceptele de timp și număr;

- stadiul operațiilor formale (11/12 - 18 ani), reprezentat prin „detașarea de limitările concret-intuitive”, permițând un tip mai flexibil de experimentare mentală, copilul învațând să formuleze ipoteze și să vadă implicațiile propriei sale gândiri și a celorlalți.

Datorită stadiilor cunoașterii identificate de Piaget, vechile idei despre copil, despre învățare și despre educație au fost reevaluate, profesorul devenind nu un transmițător de cunoștințe, ci un ghid pentru descoperirea, de către copil, a propriei lumi.

Piaget a acordat o mare importanță educației copiilor, iar în calitate de director al Biroului Internațional de Educație, el a declarat că „doar educația este capabilă să salveze societățile noastre de la un posibil colaps, fie el violent sau treptat".

Teoria sa privind dezvoltarea copilului a fost studiată în cadrul programelor de educație inițială, iar în prezent, educatorii și teoreticienii care lucrează în domeniul educației timpurii a copiilor insistă în încorporarea strategiilor bazate pe constructivism.

Piaget a fost un scriitor prolific, publicând peste de 50 de volume, dintre care amintim „Biologia și cunoașterea”, „Concepția copilului asupra lumii”, „Limbajul și gândirea copilului” și „Epistemologie genetică”.

Considerat „marele pionier al teoriei constructiviste a cunoașterii”, ideile sale au fost amplu popularizate, ceea ce a condus la apariția studiului dezvoltării ca subdisciplină majoră în psihologie.  

Jean Piaget s-a stins din viață la 16 septembrie 1980.

 #personalitate #oamenifrumosi #aboutpeople #evenimente #scriitori #oamenifaini #oameni #astăziînistorie #educatie #culturagenerala #istorie #personalitati #oamenii #AziInIstorie #cultura #aziinistorie #biografii #personalități #psihologie # dezvoltarepersonala

***

 Panait Istrati s-a născut la 10 august 1884, în Brăila și a fost un scriitor român, ce a scris în limbile română și franceză, considerat unul dintre cei mai complecşi scriitori români, cunoscut pentru operele „Chira Chiralina”, „Moș Anghel” și „Ciulinii Bărăganului”.

Fiind al doilea copil al Joiţei Istrate și al precupeţului grec Gheorghios Valsamis, a avut parte de o copilărie plină de neajunsuri, săracă, fiind crescut de bunica sa din Baldovineşti.

Din 1891 a urmat școala primară din Brăila, unde a făcut doar patru clase, repetând doi ani, iar în 1896, a abandonat şcoala, și a început să lucreze ca băiat de prăvalie și ucenic la Atelierele Docurilor, Pescăriile Statului şi Fabrica de Frânghii. În 1904 s-a mutat în Bucureşti şi a lucrat ca servitor, valet la hotel şi infirmier la spital, dar a luat contact și cu miscarea socialistă, participând la manifestația de solidaritate cu mișcările revoluționare din Rusia. 

Întors în Brăila, s-a angajat ca zugrav, iar în 1906, în urma unui scandal, a fost arestat și condamnat cu suspendare pentru „răpire“ de minoră. 

La scurt timp s-a angajat ca portar la Constanța, unde a învățat limba greacă și a început să colaboreze cu revista „România Muncitoare”, debutând cu articolul „Regina Hotel“. 

În 1907 a părăsit România clandestin, îmbarcându-se pe un vapor cu destinaţia Alexandria, cutreierând prin Egipt, Siria și Liban, dar și prin porturile Pireu și Neapole, lucrând ca zugrav şi ca actor figurant. 

În țară, între 1910-1912 a publicat în revista „România Muncitoare” povestirile „Mântuitorul”, „Calul lui Bălan”, „Familia noastră” și „1 Mai” și a început colaborarea cu ziarele „Viața socială”, „Dimineața” și „Adevărul”. 

În 1913 a ajuns la Paris, a învățat limba franceză dintr-un dicţionar, fără profesor şi fără cursuri, a lucrat ca zugrav pentru a se întreține, iar o vreme a dormit pe străzi.

Suferind de tuberculoză, a fost internat în Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne, ocazie cu care l-a cunoscut pe ziaristul Josue Jehouda, care i-a recomandat să citească scrierile lui Romain Rolland, iar în 1920 a publicat primele patru articole în limba franceză, în gazeta „La Feuille”.

Ajuns la Nisa, Istrati nu şi-a mai găsit de lucru, iar din cauza sărăciei, bolii și singurătății, în ianuarie 1921 a încercat să se sinucidă, însă a fost salvat, iar în buzunar i-a fost găsită o scrisoare netrimisă adresată lui Romain Rolland, care a aflat despre acest incident, răspunzându-i în scurt timp, încurajându-l să urmeze cariera de scriitor.

În 1923, publică, în limba franceză, povestea „Kyra Kyralina” - „Chira Chiralina”, cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland, intitulată „Un Gorki balcanic”, care s-a bucurat de un mare succes. În aceeaşi revistă a publicat și povestirea „Oncle Anghel” (1924) - „Moș Anghel”, iar în revista „La Revue europeenne” a publicat povestirea „Codine” (1924) - „Codin”.

În 1925 a publicat la Bucureşti „Trecut şi viitor”, primul volum publicat în limba română, iar la Paris, a publicat prima parte din „Les Haidoucs” - „Haiducii”.

Între 1927-1929, a călătorit timp de șaisprezece luni, în două etape, prin Uniunea Sovietică, vizitând Moscova și Kievul, unde a „suferit un şoc de revoltă şi decepţie în faţa realităţilor patronate de puterea bolşevică”, fiind dezamăgit de ceea ce înseamnă comunismul, încercând, în repetate rânduri, să protesteze față de nedreptățile constatate în URSS. 

Întors în Franța, a scris „Vers l'autre flamme” (1929) - „Spre o altă flacără”, unde a demascat și a denunţat abuzurile regimului comunist, fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă, care îl considerau fascist.

În 1928 a publicat în „La Revue de Paris” romanul „Les chardons du Baragan” - „Ciulinii Bărăganului”, un omagiu adus țăranilor dispăruți în răscoala din 1907, ce a fost ecranizat, sub același nume, în 1957 în regia lui Louis Daquin și Gheorghe Vitanidis.

În 1930 s-a întors definitiv în România, iar în 1933 a publicat eseul „L’Homme qui n’adhère à rien” - „Omul care nu aderă la nimic”, unde a conturat atitudinea sa legată de independență, scriind că nu va adera la revoluţie până când aceasta nu va fi făcută „cu sufletul curat, de copil”.

Opera lui Istrati, scrisă în limba franceză şi tradusă parţial de către scriitor în română, cuprinde povestiri cu elemente autobiografice, ce suprind atmosfera românească a locurilor natale și descriu lumea proletariatului, ținuturile Brăilei, Deltei Dunării și amestecul de rase și religii din diversele orașe prin care a trecut de-a lungul vieții.  

Opera sa se împarte în ciclurile „Povestirile lui Adrian Zograffi”, „Copilăria lui Adrian Zograffi”, „Adolescenţa lui Adrian Zograffi” şi „Viaţa lui Adrian Zograff”, personajul principal fiind un alter ego al scriitorului.

Supranumit de către Eugen Lovinescu „scriitorul vagabond” sau „scriitorul zugrav”, care avut doar patru clase şi „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate”, Istrati a cucerit publicul francez, operele sale fiind traduse în peste 30 de limbi străine.

Panait Istrati s-a stins din viață la 16 aprilie 1935.

 #aboutpeople #personalitati #oamenifrumosi #oameni #personalitate #astăziînistorie #personalități #educatie #scriitori #cultura #evenimente #AziInIstorie #biografii #oamenii #aziinistorie #oamenifaini #culturagenerala #ist orie #romani #Istrati

***

 Tamara Buciuceanu-Botez s-a născut la 10 august 1929, în Tighina, acum localitea din Republica Moldova și a fost o actriţă de teatru, film şi televiziune, supranumită „Doamna comediei româneşti", ce a jucat în peste 25 de filme și a interpretat peste 1.500 de roluri memorabile, printre care cel al Anetei Duduleanu din „Cuibul de viespi”, Chiriţa din „Chiriţa în provincie” și Isoscel din „Liceenii”.

Născută într-o familie înstărită, ambii părinți absolvind Conservatorul, tatăl acesteia fiind avocat și dirijorul corului Basarabiei, iar mama sa solistă în același cor, a avut parte de o copilărie frumoasă, luând lecţii de pian și interpretând acasă, în duet cu sora sa, diferite arii.

În 1940, pe când avea 11 ani, după începerea celui de-al Doilea Război Mondial, când sovieticii au ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord, Tamara, împreună cu familia sa, au trecut Prutul, adăpostindu-se la Iaşi, în locuința bunicilor materni, lăsând toată avuția în urmă, înfruntând din plin sărăcia și nevoile de zi cu zi. 

A absolvit Liceul internat „Clara Doamna” din Suceava, unde a dormit pe o saltea din foi de porumb, a avut doar o singură haină, iar pentru a se întreține, a ocupat postul de suplinitoare la o școală din vecinătate.

Îndrăgostită de teatru, între 1948 și 1951 a studiat trei ani la Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași, apoi s-a transferat la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvind în 1952, debutând pe scena Teatrului Giuleşti, în piesa „Marfă din Makkar”.

A jucat pe scena Teatrului Giulești, Teatrului Bulandra, Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” și a Teatrului Național din Iași, interpretând roluri memorabile în piese precum „Coana Chirița”, „Dimineață pierdută”, „Doi tineri din Verona”, „Domnul Puntilla şi sluga sa Matt”, „Pălăria florentină”, „Romeo și Julieta la început de noiembrie”, „Scaunele”, „Cumetrele”, „Doctor fără voie”, „Nepotul”, „Așteptând la Arlechin”, „Domnișoara Nastasia”, „Mamouret” și „Vin americanii”.

În 1964, a debut și pe marile ecrane, în filmul „Titanic Vals”, jucând, de-a lungul carierei, în peste 25 de filme, precum „Grăbeşte-te încet”, „Bocet vesel”, „Primăvara bobocilor”, „Ultimele zile ale verii”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Nunta mută” și „Liceenii”, unde a jucat alături de Mihai Constantin, fiul Iuliei Buciuceanu, sora Tamarei, şi al marelui actor George Constantin, precum și în „Cuibul de viespi”, „Extemporal la dirigenţie”, „Liceenii Rock ‘n’ Roll” şi „Liceenii în alertă”.

A avut o carieră strălucită în radio şi în televiziune, fiind remarcabile cupletele sale din programele de Revelion sau colaborările cu Radiodifuziunea Română, unde a înregistrat sute de spectacole, dar și emisiunea de divertisment „Unda veselă”.

De-a lungul carierei, Tamara a fost răsplătită cu numeroase premii, printre care și Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, iar în septembrie 2011, a primit o stea pe Walk of Fame – Aleea celebrităţilor, din Piaţa Timpului, Bucureşti.

Actorul Horaţiu Mălăele afirma că „Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”.

Scriitoarea Bogdana Darie, în biografia actriței, menționa: „Cu siguranţă că Tamara Buciuceanu-Botez, cea pe care o iubim cu toţii, pe care am aplaudat-o de atâtea ori, profesoara „Isoscel“ pentru generaţii de cinefili, eroina a zeci de piese unde inteligenţa, subtilitatea şi umorul smulg admiraţia unui popor întreg, este imaginea însăşi a firescului, a agerimii, a bunăcuviinţei aceluiaşi popor. Pentru doamna Tamara, sigur este că viaţa i-a fost teatrul, iar teatrul i-a fost viaţa. Aşa cum poate i-a menit-o de mult, de mult de tot „îngerul vestitor“ de la Tighina”.

Tamara Buciuceanu-Botez s-a stins din viață la 15 octombrie 2019.

 #istorie #aboutpeople #cultura #astăziînistorie #oameni #oamenifrumosi #AziInIstorie #oamenifaini #evenimente #culturagenerala #personalități #biografii #educatie #oamenii #personalitati #romani #personalitate #aziinistorie #teatru #actori #film #c ulturageneral

***

 Teodor Mazilu s-a născut la 11 august 1930, în București și a fost un scriitor și dramaturg, unul dintre cei mai importanți autori români de teatru ai secolului al XX-lea, denumit „al doilea după Caragiale”, autorul pieselor de teatru „Proștii sub clar de lună”, „Mobilă și durere”, „Tandrețe și abjecție” și „Acești nebuni fățarnici”.

Născut într-o familie simplă, de muncitori, după terminarea şcolii primare, a urmat cursurile Liceului comercial „Nicolae Bălcescu”, pe care l-a neglijat, absolvindu-l în 1950, la frecvență redusă. S-a înscris apoi la Facul­tatea Muncitorească, unde a optat pentru aceeași formă de învățământ, iar mai târziu s-a numărat printre cursanții Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”.

A colaborat cu revistele „Contemporanul”, „Flacăra”, „Luceafărul” și „România literară”, iar în 1946 a publicat placheta de versuri „Univers în miniatură”.

Captat de viața boemă de scriitor, încă din timpul liceului a fost redactor al revistelor „Tinerețea” (1946-1947) și „Tânărul muncitor” (1947-1949), dar a lucrat și în redacția ziarului „Scânteia tineretului” (1949-1956) și pentru scurt timp la „Gazeta literară”.

În 1956, a publicat volumul de schiţe satirice „Insectar de buzunar”, care s-a bucurat de un mare succes și în pofida cenzurii din acea perioada, a reușit să-și castige publicul, satirizând absurdul caracteristic regimului despotic, continuând cu schițe și nuvele precum „Galeria palavragiilor” (1957), „Vara pe verandă„ (1966), „Doamna Voltaire (1979)”, „Înmormântare pe teren accidentat” (1973), cât și cu romanele „Bariera” (1959), „Aceste zile și aceste nopți” (1962), „Într-o casă străină” (1975) și „O singură noapte eternă” (1975), personajele sale fiind, de obicei, escroci sentimentali, spirite conservatoare și prefăcute, indivizi ranchiunoși și mândri de ticăloșia lor. 

A debutat în dramaturgie cu piesa „Proştii sub clar de lună”, ce a fost publicată cu titlul cenzurat „Sub clar de lună”, premiera având loc în decembrie 1962, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”.

Piesa „Proştii sub clar de lună”, o comedie unde o lume controlată financiar e forțată să învețe să iubească și să aibă suflet, a stârnit un val de reacţii violente, şocând prin noutatea formulei de teatru, fiind interzisă, de către autorități, pentru o vreme.

Mazilu a mai scris și piesele de teatru „Acordeonistul” (1964), „O sărbătoare princiară” (1969), „Acești nebuni fățarnici” (1971), „Frumos e în septembrie la Veneția” (1973), „Fugiți, vin clienții!” (1979), „Mobilă și durere” (1980), „Don Juan moare ca toți ceilalți”, „Somnoroasa aventură” și „Amorul unui subaltern”, acestea fiind jucate în numeroase teatre din Bucureşti şi din ţară.

Prin operele sale, Mazilu a adus pe scenă tipare umane mai puțin explorate până atunci, anume tipologia șmecherului și a delapidatorului, dar a propus și două tipuri de femei, plângăreaţa și dominatoarea. Istoricul Marian Popa a scris în „Istoria Literaturii Române” că „în concepţia lui Teodor Mazilu, contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă prezintă particularitatea că esenţa devine aparenţă și invers, într-o dialectică socială a degradării sau deformării valorilor, personajele sale trăind pozitiv negativul și invers”.

Asemenea lui Caragiale, Mazilu a observat atent realităţile oamenilor din jurul său, pe care i-a provocat într-un fel sau altul, apoi i-a descris în operele sale, conturând foarte bine tiparul omului prost.  

Învinuit că era un scriitor paradoxal, acuzat de misoginism și de mizantropie, dar și lăudat pentru creațile sale, Mazilu a fost a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Asociației Scriitorilor din București și cu Premiul „Ion Creangă„ al Academiei Române.

Teodor Mazilu s-a stins din viață la 18 octombrie 1980.

 #oamenifaini #istorie #oamenii #AziInIstorie #teatru #personalitati #educatie #personalitate #evenimente #personalități #culturagenerala #astăziînistorie #oamenifrumosi #romani #aziinistorie #biografii #oameni #aboutpeople #cultura #scri itori #teatru

**

 Ioan Dicezare s-a născut la 12 august 1916, în București și a fost un as al aviației de vânătoare române, ce a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, în campaniile militare de la Stalingrad, Dnipropetrovsk şi Mariupol, la apărarea regiunii petrolifere din zona Ploieştiului, dar și împotriva forțelor germane, însumând peste 500 misiuni de luptă, 23 de victorii aeriene și 19 avioane inamice distruse.

Născut într-o familie de origine italiană, numele acestuia era Di Cesare, însă întotdeauna a fost scris Dicezare.

Primele cursuri de zbor le-a urmat la Aeroclubul IAR Braşov, unde, în 1936, a obţinut „Brevetul de aptitudini de pilot de turism gradul I”, iar la scurt timp a obținut și „Brevetul internaţional gradul II”.

A studiat la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de la Cotroceni, pe care a absolvit-o în 1939 şi a fost repartizat la Flotila I Vânătoare de la Pipera.

După începerea celui de-al Doilea Război Mondial, din 22 iunie 1941 a luptat pe Frontul de Est, în cadrul legendarului Grup 7 Vânătoare, pilotând un Messerschmitt Bf 109E, ce avea la partea din față inscripționat cuvintele „Hai fetițo!”.

A participat la campaniile militare de la Stalingrad, Dnipropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană împotriva aviației militare a URSS, iar la 22 aprilie 1943, într-o luptă desfășurată lângă Izium, a doborât un avion de bombardament tip „Douglas Boston”, al cărui echipaj a fost luat prizonier, furnizând informații vitale despre aerodromurile din zonă, fiind decorat la 30 august 1943 cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.

În 1943, Dicezare a făcut parte din Flotila Udett, escadrilă ce a executat cele mai grele şi mai riscante misiuni de pe frontul de est, iar în 1944 a luptat, în calitate de comandant de escadrilă, împotriva acțiunilor aviației de bombardament americane, asigurând apărarea regiunii petrolifere din zona Ploieștiului.

După 23 august 1944, Dicezare a fost repartizat la Grupul 1 Vânătoare, luptând contra forțelor germane până la finalizarea războiului.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Dicezare însuma peste 500 misiuni de luptă, 23 de victorii aeriene, 19 avioane inamice distruse și numeroase victorii la sol, fiind recompensat „pentru curajul și eroismul dovedit în luptele aeriene” cu Ordinul Mihai Viteazul, Virtutea Aeronautică în grad de cavaler, Crucea de Fier clasa I cu frunze de stejar de aur, fiind avansat la gradul de general-locotenent (r).

În 1948, după instaurarea regimului comunism în România, Dicezare a fost arestat și încarcerat la închisoarea Malmaison din Bucureşti şi ulterior la închisoarea din Piteşti, însă a fost graţiat din lipsă de probe.

A fost obligat să renunţe la uniforma militară sub care și-a riscat în nenumărate rânduri viața pe front și a fost încadrat ca şef de atelier la Întreprinderea Electromontaj din Bucureşti, apoi maistru instructor la Grupul Şcolar Industrial „Iosif Rângheţ”, iar din 1964 a fost mecanic şef la şantierul Trustului 1 Construcţii, din Bucureşti.

Ioan Dicezare s-a stins din viaţă la 10 august 2012.

 #romani #istorie #aboutpeople #personalitati #oamenifrumosi #oamenii #culturagenerala #AziInIstorie #educatie #biografii #cultura #aziinistorie #astăziînistorie #personalitate #personalități #oameni #evenimente #scriitori #oamenifaini #Ero iRomani #eroi

***

 Sir Alfred Joseph Hitchcock s-a născut la 13 august 1899, în Leytonstone, Londra și a fost un regizor și producător de filme englez, supranumit „maestrul suspansului", considerat unul dintre regizorii cu cea mai mare influenţă asupra posterităţii, care a folosit un suspans psihologic ce a produs o experiență distinctă spectatorului, regizor a peste 50 de filme, printre care și „Rebecca” (1941), „Suspicion” (1942), „Lifeboat” (1945), „Spellbound” (1946), „Rear Window” (1955), „Vertigo” (1958) și „Psycho” (1961). 

Născut într-o familie săracă, a primit o educație strictă, catolică, urmând cursurile colegiul iezuit St. Ignatius din Londra, unde pentru neascultare, erau folosite pedepsele fizice.

După decesul tatălui său, a abandonat colegiul iezuit, iar între 1913 și 1914 a studiat ingineria și navigația, angajându-se la Compania Telegrafică Hanley.

Dând curs laturii sale artistice, în 1916 Hitchcock s-a înscris la cursuri de desen și design la Universitatea din Londra, iar după finalizarea acestora, în 1920 s-a angajat ca desenator de titluri pentru filme mute la compania americană Famous Players-Lasky, ce deschisese o filială în Anglia, în Islington, însă a lucrat și ca regizor secund al lui Graham Cutts. Când compania americană și-a închis filiala, Hitchcock a început să lucreze cu producători independenți, ocupând funcțiile de director artistic, designer de producție, editor, asistent de regie și scenarist, iar în 1923 a început producția primului său scurtmetraj, „Number 13”, care nu a fost finalizat din lipsă de fonduri.

Primul său film lansat a fost „Always Tell Your Wife” (1923), pe care l-a regizat împreună cu starul Seymour Hicks, însă nu a primit niciun credit pentru această producție.

În 1925 a regizat primul său film mut, „The Pleasure Garden”, o producție germano-britanică ce s-a bucurat de succes, iar în 1929 a regizat primul film cu sonor din Anglia, thriller-ul „Blackmail”, ce a fost cel mai de succes film al anului.

În scurt timp, Hitchcock a devenit un geniu al cinematografiei engleze, iar filme precum „Murder” (1930), „The Man Who Knew Too Much” (1934), „The 39 Steps” (1935), „The Lady Vanishes” (1938) şi "Jamaica Inn" (1939), i-au asigurat succesul,  bucurându-se de faimă internațională.

În 1937 a vizitat împreună cu familia sa New York-ul şi fiind captat de condiţiile de producţie din SUA, în 1939 a luat decizia de a părăsi Anglia și de a se muta în SUA.  

În 1940, Hitchcock a produs primul film la Hollywood, „Rebecca”, o adaptare a romanului cu același nume scris de Daphne Du Maurier, ce exploatează temerile și iluziile unei tinere soții care se mută în Anglia și care trebuie să se lupte cu un bărbat distant, o menajeră posesivă și cu amintirea fostei soții, peliculă ce s-a bucurat de un mare succes, obţinând unsprezece nominalizări la Premiile Oscar, câștigând premiul Oscar pentru cel mai bun film. 

În 1944, împreună cu Sidney Berstein, și-a creat propria casă de producție „Transatlantic Pictures”, în 1945 a regizat pelicula „Spellbound”, ce i-a avut în distribuţie pe Gregory Peck şi Ingrid Bergman, iar în 1946 a regizat pelicula „Notorius" ce i-a avut în distribuţie pe Cary Grant şi Ingrid Bergman.

În 1958 a primit premiul Festivalului de Film de la San Sebastian pentru filmul „Vertigo”, iar în 1959, a produs filmul „North by Northwest”, unul dintre cele mai apreciate filme ale sale și primul care folosește tipografia cinetică în secvențele de deschidere, imaginea lui Cary Grant urmărit de un avion pe câmp fiind memorabilă.

În 1960 a produs filmul „Psycho” (1960), considerat cel mai de succes film al său, celebru pentru scena ce a impresionat și influențat industria cinematografică, respectiv, asasinarea protagonistei la duș și celebrul sunet ce intensifică suspansul, o capodoperă a cinematografiei mondiale, ce a primit patru nominalizări la Premiul Oscar.

Hitchcock a mai regizat „Rope” (1948), „The Birds” (1963), „Marnie” (1964), „Torn Curtain” (1966), „Topaz” (1969), „Frenzy” (1972) şi „Family Plot” (1976), iar thriller-ul psihologic „Vertigo” (1958) a fost votat cel mai bun film al tuturor timpurilor.

Filmele produse de către Hitchcock au cumulat un număr de 46 de nominalizări la premiile Oscar, inclusiv șase nominalizări pentru cel mai bun regizor și chiar dacă nu a câștigat niciodată premiul pentru filmele sale, în 1968, a fost recompensat, onorific, cu Premiul Oscar pentru întreaga sa carieră. 

Hitchcock a influenţat cinematografia pe toate planurile, iar în domeniul suspansului, a inventat totul, termenul „hitchcockian” intrând în limbajul uzual atât al spectatorilor, cât şi al criticilor, descriind filmele realizate de diverși regizori, cu stiluri și teme asemănătoare cu ale sale.

În 2012, în memoria sa a fost realizat filmul biografic „Hitchcock”, regizat de Sacha Gervasi, bazat pe cartea „Alfred Hitchcock and the Making of Psycho”, scrisă de Stephen Rebello, care prezintă relaţia dintre regizorul Alfred Hitchcock şi soţia sa Alma Reville în timpul filmărilor peliculei „Psycho”.

Alfred Hitchcock s-a stins din viață la 29 aprilie 1980.

 #aboutpeople #istorie #biografii #personalitate #oamenifaini #culturagenerala #cultura #oamenii #educatie #aziinistorie #oamenifrumosi #oameni #AziInIstorie #astăziînistorie #evenimente #personalitati #personalități #actori #filme #hitchcock #alfredhotc hcock #aboutpeople