$$$

 Niciodată nu am fost bună la matematică. Din acest motiv, am făcut meditații intensiv - profesorii erau buni, dar problema era la mine - și am ajuns în punctul în care meditațiile nu erau suficiente.

În clasa a opta, când ne pregăteam pentru examenul de capacitate, aveam trei discipline: limba română, matematica și încă una la alegere - eu am ales istorie.

Pe vremea mea, nu se copiau comentariile de pe internet sau de pe ChatGPT. Nu. Profesoara știa exact manualele pentru admitere, prin urmare comentariile pentru fiecare nuvelă, roman, schiță erau limitate. Așadar, trebuia să faci cumva, să urmezi structura din manual, dar să fie și aportul tău. Studiai opere literare clasice, cum ar fi basmele, nuvelele și romanele. Trebuia să înveți trăsături ale personajelor, teme, motive literare, precum și tehnici de comentariu literar. 

Într-o zi, când o așteptam în bucătărie pe o doamnă profesoară de limba germană, cu care făceam pregătire în particular, acasă la dumneaei, a venit fiul dânsei. Era tot în clasa a opta, la altă școală. Mi-a povestit cum detestă orice are legătură cu limba română, cum merge la meditație şi are de rezolvat posibile subiecte pentru examenul de capacitate, cum mama lui îl ceartă că îi strică reputația și degeaba excelează la matematică. Eu i-am zis că am exact inversul situației lui, și atunci el a propus ca de acum, când vin la meditație vinerea, el să-mi rezolve problemele la matematică peste weekend, iar eu să-i rezolv subiectele la limba şi literatura română. Eu nu voiam, dar mi-era rușine să îi zic „nu” băiatului doamnei profesoare și m-am gândit că oricum o să se întâmple ceva și nu o să dureze „schema” matematico-literară.

M-am înșelat. Felul în care putea să rezolve problemele la matematică era unul extrem de ușor de înțeles pentru mine: avea câteva variante pentru fiecare problemă și scria un mix text, ca o poveste pentru fiecare exercițiu. Asta m-a făcut să onorez acest parteneriat până la finalul clasei a opta, cu mențiunea că spre final abuza și ajunsesem să îi fac absolut toate temele, cu excepția chimiei și fizicii.

Lăsând la o parte acest abuz, ajutorul a fost însemnat și foarte apreciat - să nu scriu cu păcat, rezolva și temele de la meditație. (Da, eu am trăit într-o epocă în care aveai temă de la școală, temă de la meditație și pregătire pentru olimpiade/examene suplimentar).

Timp de câteva luni, mă vedeam cu băiatul doamnei profesoare vinerea, la meditație, și duminica, să facem schimb de teme.

Băiatul doamnei profesoare nu era foarte bun doar la matematică, ci și la fete. Preocuparea lui pentru tinerele colege sau prietene depășea orice imaginație. Poveștile lui erau halucinante: avea iubite studente la facultate, iubite din satele din jurul orașului, iubite dintre colegele lui. Nu mințea, pentru că avea poze (adică imprimate pe hârtie) și mesaje scrise în oracol, de la ele. Din start, mi-a zis cu părere de rău că nu îi place de mine, pentru că eu arăt și mă port ca o tocilară, dar mai ales sunt fata cu geaca cea mai lungă pe care a văzut-o vreodată și nu s-ar putea afișa cu cineva ca mine. Eu am fost foarte fericită că, din nou, geaca mea foarte lungă, singura în care nu îmi era frig iarna, m-a salvat.

Cu toate acestea, îmi povestea tot ce făcea, mai mult ca să obțină orice reacție de la mine. Mereu îmi povestea cum le făcea pe fete să îl adore, şi mai apoi le părăsea brusc: asta era cel mai tare sentiment, spunea el, doar atunci se simțea bine. Pentru fiecare demonstraţie literară sau caracterizare de personaj care implica "iubirea", obiecta, era ironic, că el nu pricepe cum mai studiem noi asemenea bazaconii, că e atât de nefirească şi tâmpită ideea de "iubire", că aşa ceva există doar în basme, poveşti. Până nu se amuza de orice era bun şi sfânt pe lume, nu se liniştea. Eu nu aveam mintea de acum, cu care nu încerc să conving pe nimeni de ceea ce a decis că nu e real pentru sine

 Îi ofeream mereu zeci de argumente, el râdea şi nu pricepea de ce tot ce scriam eu, avea scop iubirea, de ce forțam eu totul în această direcție, aveam cumva "o problemă cu capul?"

Examenul de admitere la liceu a trecut, am intrat la licee diferite, și din fericire nu am ținut deloc legătura peste ani.

Într-o zi, când eram în orașul natal, în vara anului 2012, îmi dusesem la un xerox lucrarea de licență, să fie cartonată și legată, ca să o prezint în fața comisiei, pentru susținere. Pentru că fusese scris greşit titlul tezei (în loc de „humanitarian intervention” era scris „humanitarian invention”), trebuia să aștept sau să vin peste câteva ore după lucrarea de licență. Nu știam încă dacă să plec sau să mai stau, contemplam decizia în fața xeroxului. În acel moment, fostul meu coleg de comentarii literare scrise în schimbul problemelor rezolvate la matematică se arată. După primele replici, el îmi spune: „Ai avut dreptate, să știi.” Eu întreb: „Cu ce anume?” El răspunde zâmbind: „Iubirea chiar există.” Eu deja mă gândeam cum să plec mai repede; incredibil, omul ăsta și după atâția ani insista să mă ironizeze. Eh, acum nu mai trebuie să fiu politicoasă, pot pleca.

 El continuă: „Faza e că doare prea tare, și ca să înțelegi cum să iubești trebuie să ajungi mai întâi să te urăști pe tine pentru că nu știi cum să te lași iubit.” M-am oprit din inițiativa mea de a pleca. El și-a aprins o țigară, exact așa cum făcea de când îl cunoșteam, și mama lui spunea că nu miroase a fum de țigară, vine de la biserică și miroase a tămâie.

 „Știi care e faza, nu înțelegi până nu te lovește. Că dacă nu te lovește, nu e iubire.” Eu eram încă sceptică, așa că am cerut detalii (când, unde, cine îl lovise)...„Nu sunt cu ea acum, am o iubită care mă ajută cu tot. Știi tu, am eu combinațiile mele.” Eh, aici deja i-am zis că nu prea e iubire dacă el stă în combinații... El a râs: „Ba fix asta este, dar nu am cum să fiu cu ea. O iubesc mai mult decât pe mine și eu sunt un egoist nenorocit... nu pot renunța la mine.” Eu i-am zis că, dacă iubirea e reciprocă, nimeni nu renunță la sine ... El m-a contrazis: „Poate pentru cine a iubit mereu nativ... pentru cine nu a cunoscut iubirea, când vine te prăbușește. Te rupe în bucăți, te face să te detești că ești atât de slab și un singur om de pe lume înseamnă mai mult decât toată lumea la un loc.” Eu i-am spus că e firesc să se simtă așa, dar nu e nevoie să renunțe la ceva atât de prețios doar pentru că nu e pregătit și educat să primească iubire. El râdea și plângea în același timp: „Nu știi cum este să compari fiecare chip, cuvânt, gând, cu ea. Să te gândești: ea ce ar zice dacă ar vedea asta, ea cum ar râde despre asta, cum s-ar enerva dacă i-aș spune asta? Și apoi, sentimentul că nu mai contezi. Că ai pierdut-o, dar nu că zice ea așa. Că o vezi mulțumită în altă parte, că o vezi interesată de orice altceva, în afară de tine. Atunci simți că ai murit și nu vrei să se mai facă a doua zi. Și nu ai speranță, pentru că ea e singura ta credință, nu ai leac, pentru că ea e singurul medicament și tu ești aruncat undeva în eter, și tot Universul e umplut de absența ei. Ești doar tu, cu toate locurile de unde ea lipsește.”Acum îl credeam pe cuvânt, dar nu știam dacă era o spovedanie pe care trebuia doar să o ascult sau o întrebare la care se cerea un răspuns. El a continuat: „Nu vreau remediu, nu vreau să mă vindec. Și durerea asta de acum e tot ce am cu ea. E ceva ce mă leagă de ea și nu aș putea să renunț. Am vrut să-ți zic asta pentru că tu mereu scriai, în absolut orice comentariu literar, că doar iubirea contează. Și mie mi se părea fix opusul. Acum știu că așa e, dar nu am cerut eu să aflu.” Eu l-am întrebat de unde știe sigur că e iubire, și nu obsesie? El a stins țigara și s-a pus pe vine, cu tâmplele între pumni: „E iubire pentru că acum văd cât am greșit, cât au suferit alți oameni din cauza mea. Dacă nu o iubeam, nu știam cum e să simți. Tot ce simțeam până la ea era că îmi propuneam eu, mă gândeam cum să fie. Dar ceva în mine s-a schimbat și după asta nimic nu poate fi la fel. La fel de bun, la fel de rău. Totul e altfel. Înainte nu râdeam niciodată în public, nu vorbeam despre ce simt și nici nu făceam ce simt... acum nu mai îmi este frică de nimic, pentru că dacă există ceva atât de intens precum iubirea, ce rost are orice altceva?”

Ne-am luat „la revedere” pentru că se făcuse târziu și lucrarea mea era gata, dar am plecat cu un gând, la care nu am renunțat, peste ani: celui care crede cel mai puțin în iubire, i se va arăta puterea ei, pentru ca astfel, mântuit de absența iubirii, să înceapă o nouă viață. O viață pe care doar iubirea ți-o poate arăta: viața dincolo de tot ce nu este trăire, pe care sufletul nu o poate confunda cu nimic şi nimeni altcineva...