@@@

 EXISTENȚIALISMUL ISLAMIC

1) Principii principale

Libertatea de alegere:

În centrul existențialismului islamic se află recunoașterea liberului arbitru al ființelor umane de a face alegeri. Acest principiu se aliniază cu conceptul islamic de liber arbitru (qadar), subliniind faptul că indivizii au autonomia de a-și modela destinele prin alegerile și acțiunile lor.

Căutare semnificație:

Existențialismul islamic subliniază căutarea sensului și a scopului în viață. El încurajează indivizii să-și exploreze existența în contextul mai larg al învățăturilor și eticii islamice, căutând o viață plină de sens care să se alinieze cu credința lor.

Responsabilitate și răspundere:

Acest principiu subliniază faptul că indivizii sunt responsabili pentru alegerile și acțiunile lor în fața lui Dumnezeu (Allah). Existențialismul islamic se aliniază cu conceptele islamice de responsabilitate morală (taklif) și Ziua Judecății, întărind ideea că oamenii vor fi judecați pe baza intențiilor și faptelor lor.

Autenticitate:

Existențialismul islamic încurajează indivizii să trăiască autentic, fiind fideli sieși, în timp ce aderă la principiile islamice. Recunoaște că autenticitatea implică îmbrățișarea propriei credințe și a identității în timp ce navighezi prin provocările existenței moderne.

Îndoială și întrebare:

Spre deosebire de gândirea islamică tradițională, existențialismul islamic salută îndoiala și interogarea ca aspecte esențiale ale credinței și autodescoperirii. Acesta consideră că credința autentică izvorăște din explorarea și înțelegerea de către individ a propriilor credințe.

Anxietate existențială:

Existențialismul islamic recunoaște anxietatea și incertitudinea existențială cu care se pot confrunta indivizii în viața lor. Sugerează că confruntarea cu aceste anxietăți poate duce la o înțelegere spirituală și existențială mai profundă.

2) Sadra și existențialismul

Existențialismul islamic se inspiră semnificativ din lucrările renumitului filosof islamic Mulla Sadra (Sadr al-Din al-Shirazi), ale cărui contribuții filosofice din secolul al XVII-lea au avut un impact profund asupra dezvoltării gândirii existențialiste în context islamic.

Filosofia lui Mulla Sadra, adesea numită Filosofia Transcendentă (al-Hikmah al-Muta'aliyah), prezintă o combinație unică de misticism islamic (sufism), metafizică și existențialism. Una dintre contribuțiile sale cheie constă în conceptul său de „mișcare substanțială existențială” (al-harakat al-jawhariyyah al-wujudiyyah), care se aliniază cu noțiunile existențialiste ale existenței individuale.

În viziunea lui Sadra, existența nu este statică, ci se află într-o stare constantă de flux și mișcare. Acest concept seamănă izbitor cu accentul pus de existențialism pe existența individuală ca proces dinamic, plin de alegeri și acțiuni. Subliniază ideea că indivizii nu sunt entități pasive, ci agenți activi responsabili de modelarea propriilor destine.

Mai mult, filosofia lui Sadra pune un accent puternic pe călătoria spirituală a individului și pe căutarea autorealizării. Acest lucru se aliniază cu căutarea existențialistă a autenticității și a sensului existenței. Atât Sadra, cât și existențialismul încurajează indivizii să exploreze profunzimile conștiinței lor și să se confrunte cu întrebările esențiale ale existenței.

O altă paralelă semnificativă între filosofia lui Sadra și existențialism este recunoașterea interconexiunii dintre individ și divin. Sadra credea în conceptul de „unitate a existenței” (wahdat al-wujud), care postulează că toată existența emană de la Dumnezeu și este în cele din urmă unificată cu el. Această noțiune rezonează cu ideile existențialiste despre indivizi care se confruntă cu relația lor cu transcendentul și căutarea unei conexiuni semnificative cu divinul.

3) Iqbal și existențialismul

Allama Muhammad Iqbal, adesea numit poetul-filosof al Orientului, a adus contribuții semnificative la gândirea și filosofia islamică din secolul al XX-lea. Deși ideile lui Iqbal sunt adânc înrădăcinate în spiritualitatea și misticismul islamic, există unele paralele interesante între gândirea sa și existențialism, în special în domenii legate de individualitate, autorealizare și căutarea sensului vieții.

Operele filozofice ale lui Iqbal, precum „Reconstrucția gândirii religioase în Islam”, pledează pentru o formă de transformare personală și spirituală care se aliniază cu noțiunile existențialiste de autenticitate și individualitate. El a subliniat dezvoltarea unei identități de sine puternice și a unui simț al scopului ca fiind esențiale pentru ca indivizii să se implice în mod semnificativ în lume.

O arie notabilă de convergență între gândirea lui Iqbal și existențialism este accentul pus pe rolul individului ca agent activ în modelarea destinului său. Iqbal, la fel ca filosofii existențialiști, a subliniat importanța voinței și alegerii umane în determinarea propriului drum în viață. El i-a încurajat pe indivizi să își exercite liberul arbitru și să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor, reflectând ideile existențialiste despre libertatea existențială și responsabilitatea personală.

Poezia și filosofia lui Iqbal se învârteau adesea în jurul ideii de autodescoperire și autorealizare. El credea că indivizii ar trebui să se angajeze într-o călătorie profundă de introspecție și conștientizare de sine, explorându-și cele mai intime gânduri și emoții. Acest proces introspectiv reflectă conceptul existențialist al existenței autentice, în care indivizii se străduiesc să trăiască în conformitate cu adevăratul lor sine.

Existențialismul acordă o mare importanță căutării sensului în viață, la fel și Iqbal în context islamic. El încuraja indivizii să caute o înțelegere mai profundă a scopului lor în lume și a relației lor cu Dumnezeu. Această căutare spirituală a sensului și întâlnirea cu divinul sunt teme care rezonează atât cu învățăturile lui Iqbal, cât și cu filosofia existențialistă.

Viziunea lui Iqbal despre o comunitate musulmană revigorată și trezită spiritual se aliniază, de asemenea, cu noțiunile existențialiste de reînnoire individuală și colectivă. El credea că prin autorealizare individuală și transformare morală, ummah-ul (comunitatea) musulmană își poate depăși provocările și poate atinge o stare de existență superioară, amintind de accentul pus de existențialism pe transformarea personală și societală.

4) Dumnezeu și omul în existențialism

Existențialismul este o mișcare filosofică ce abordează relația dintre Dumnezeu și om într-un mod unic și adesea provocator. În esență, existențialismul este caracterizat de o concentrare pe existența umană și libertatea individuală. Această perspectivă a condus la diverse puncte de vedere cu privire la rolul lui Dumnezeu în viața gânditorilor existențialiști.

Pentru mulți filozofi existențialiști, existența lui Dumnezeu este un subiect de profundă ambiguitate. Existențialismul a apărut într-un context în mare parte secular și ateu, iar unii existențialiști proeminenți, precum Jean-Paul Sartre și Albert Camus, au respins ideea unui Dumnezeu transcendent. Aceștia au afirmat că existența umană este fundamental absurdă și lipsită de sens inerent și că credința în Dumnezeu ca sursă de scop și moralitate era o formă de „rea-credință” sau autoamăgire.

Totuși, alți gânditori existențialiști, precum Søren Kierkegaard, au menținut o profundă implicare în temele religioase. Kierkegaard a explorat tensiunea dintre credință și îndoială, afirmând că o credință autentică implică adesea momente de disperare și incertitudine existențială. El a susținut că o credință autentică necesită un „salt al credinței”, un angajament profund și personal față de Dumnezeu în fața anxietății existențiale.

Tratamentul existențialismului asupra lui Dumnezeu se intersectează și cu conceptul de libertate existențială. Existențialiștii pun accentul pe acțiunea umană și pe capacitatea de a face alegeri într-o lume în care îndrumarea lui Dumnezeu este adesea neclară sau absentă. Această perspectivă pune o povară grea de responsabilitate asupra indivizilor, deoarece aceștia trebuie să navigheze prin complexitățile existenței fără a se baza pe porunci divine sau pe un cadru moral predeterminat.

Gândirea existențialistă recunoaște potențialul indivizilor de a-și crea propriile valori și semnificații în absența îndrumării divine. Această libertate existențială poate fi atât eliberatoare, cât și descurajantă, deoarece le cere indivizilor să se confrunte cu vidul existențial și să facă alegeri care le definesc viața.

5) Existențialismul european vs. existențialismul islamic

Context cultural și religios:

Existențialismul european a apărut în principal în secolele al XIX-lea și al XX-lea într-un context european predominant secular, post-creștin. Adesea s-a confruntat cu probleme de sens, libertate și existență într-o lume în care cadrele religioase tradiționale slăbiseră.

Existențialismul islamic, pe de altă parte, este înrădăcinat în gândirea și teologia islamică. Acesta integrează principiile și spiritualitatea islamică în teme existențialiste. A apărut într-un context cultural și religios predominant islamic, unde credința rămâne un aspect central al vieții de zi cu zi.

Părerea despre Dumnezeu și credință:

Existențialismul european, în special în operele lui Jean-Paul Sartre și Albert Camus, tinde să fie ateu sau agnostic. Acesta explorează adesea teme existențiale în absența lui Dumnezeu și a îndrumării divine, subliniind libertatea umană și responsabilitatea de a crea sens.

Existențialismul islamic menține credința în Dumnezeu și încorporează concepte islamice de voință divină, responsabilitate și căutare a sensului în cadrul credinței. Explorează întrebări existențiale, recunoscând în același timp prezența unei realități divine transcendente.

Noțiuni de libertate și responsabilitate:

Ambele tradiții pun un accent puternic pe libertatea și responsabilitatea individuală. Existențialismul european evidențiază angoasa și povara libertății, în care indivizii trebuie să își creeze propriile valori și sens într-un univers aparent indiferent.

Existențialismul islamic pune, de asemenea, accentul pe alegerea și responsabilitatea individuală, dar în contextul eticii și principiilor morale islamice. Acesta integrează conceptul de liber arbitru uman (qadar) cu responsabilitatea de a respecta principiile islamice.

Conceptul de autenticitate:

Existențialismul european promovează ideea de „autenticitate”, în care indivizii sunt încurajați să trăiască în conformitate cu adevăratul lor sine, liberi de așteptările societale sau de influențele externe.

Existențialismul islamic încurajează autenticitatea în limitele credinței și identității islamice. Acesta sugerează că indivizii ar trebui să fie fideli credințelor și valorilor lor islamice în timp ce navighează prin provocările existenței moderne.

Spiritualitate și misticism:

Existențialismul islamic încorporează adesea misticismul sufist și introspecția spirituală ca mijloc de a explora întrebări existențiale și de a căuta o conexiune mai profundă cu Dumnezeu.

Existențialismul european nu aprofundează de obicei misticismul, concentrându-se mai mult pe relația individului cu sinele și cu lumea exterioară.