$$$

 👩🏻O ISTORIE DE POVESTE…📜

🤴Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I) s-a născut pe 20 martie 1820 în Bârlad a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

🤴Alexandru Ioan Cuza a fost fiul ispravnicului 👴Ioan Cuza, proprietar de pământ în județul Fălciu, și al 👵Sultanei (Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini.

A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuénim, la fel ca Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, viitorii lui colaboratori. Apoi la Paris, unde și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind semnată de François Guizot, ministrul instrucțiunii publice, obținând calificative lăudabile. Studiază la Facultatea de Drept pentru 2 ani, pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară. În țară își continuă studiile împreună cu fratele său Dimitrie, la Academia Mihăileană.

Între noiembrie 1837 - aprilie 1839 🤴Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în științele războiului și, probabil, le-a continuat pe cele de drept.

În toamna anului 1837 🤴Cuza intră în armată cu gradul de cadet, obține o ”păsuire de la slujba de front” și pleacă din nou la Paris pentru a-și continua studiile juridice. La Paris cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele principate, însușindu-și ideile înaintate ale epocii.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, 🤴Alexandru primește o educație europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. 

💑S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de soțul ei din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862, unele surse menționează anul 1864'- 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească, precum majoritatea statelor europene, au fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul 🤴Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. Urmare a înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este transportat ca prizonier la Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea sa politică, 🤴Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita pentru Unire, în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a compromisului dintre principalele partide, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui 🤴Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a creat un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune. Principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, 🤴Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, 🤴Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866), atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul stat România.

Domnia lui 🤴Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui 🤴Cuza este percepută ca pasageră. Tara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță, în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului 🤴Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se alia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Turcia l-a recunoscut pe 🤴Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul 🤴Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

După realizarea unirii, domnitorul 🤴Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, 🤴Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, 🤴Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui 🤴Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

De la începutul domniei s-a preocupat intens de problemele pompierilor militari. Domnia lui 🤴Cuza are o importanță deosebită pentru istoria pompierilor. Pe vremea acestuia la 24 mai 1860, acesta a promulgat Legea pentru recompensarea ostașilor participanți la Bătălia din „Dealul Spirii” prin care a fost acordată câte o medalie de bronz cu inscripția 🎖„Pro Virtute Militari” tuturor ostașilor ce au luat parte la acel eveniment.

Tot 🤴Alexandru Ioan Cuza a promulgat și:

▫️Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”;

▫️Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern;

▫️Reforma agrară. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Reforma agrara a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.

După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) 🤴Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupț care primesc funcții și contracte cu statul. Corupția și sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate.

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui 🤴Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care 🤴Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.

În septembrie 1865, 🤴Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea acestei primei linii de cale ferată, care avea să fie prelungită în 1870 cu încă 2,6 km până la Smârda.

În anul 1858 prințul Scarlat Ghica hotărăște construirea așezământului medical denumit la acea vreme „Noul Pantelimon” pe un teren donat de domnitorul Grigore Ghica. Un prim plan de construcție, întocmit de arhitectul M. Hartl, este abandonat în iulie 1859 din cauza proastei calități a materialelor și proiectului. După demolarea totală a lucrărilor și întocmirea unui nou plan de construcție, lucrările se reiau în anul 1862 pentru un singur pavilion și se finalizează la sfârșitul anului 1863. Construcția a fost inaugurată de domnitorul 🤴Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de la Unirea Principatelor Române. Pe lângă fondurile strânse pentru construcție, 🤴Cuza a contribuit cu o donație proprie de 2000 de galbeni.

Epoca poștei moderne române începe în 1864, când domnitorul 🤴Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic, emițând Decretul no.1279/6 decembrie 1864. Două săptămâni mai târziu (18 dec. 1864) este emis și Decretul prin care se adoptă Calendarul Gregorian în serviciile poștale.

Odată cu adoptarea la 1 ianuarie 1865 a Legii telegrafo-poștale a fost reglementat și statutul propriu al personalului, apărând primele uniforme în cadrul Poștei Române. În același an este introdus serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate precum și organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune.

La 9/21 ianuarie 1865 au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția Poșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci poștale nedantelate ce reprezentau profilul domnitorului 🤴Alexandru Ioan Cuza, cu efigia în oval, și cu fața înspre dreapta. Ele au fost scoase din uz după abdicarea domnitorului, din 11 februarie 1866.

Domnitorul 🤴Al.I. Cuza a creat un serviciu secret atașat Cancelariei, condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poștelor și Telegrafelor, un inginer belgian care a adus consistență ctului de guvernare prin informațiile culese atât în interior, cât și din afara țării.

Regimul personal instituit de 🤴Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii. Acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși 🤴Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

Două zile mai târziu, 🤴Cuza, împreună cu soția, amanta și cei doi fii, a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica. Iar la data de 11 februarie 1866, Locotenența Domnească din România prin Senat și Comisie au proclamat ca domnitor al Principatelor Române în locul lui 🤴Alexandru Ioan Cuza, pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Prințul Filip, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumaydar acesta nu a acceptat coroana.

Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România.

Țara a trecut prin câteva luni de primejdie, căci unele Puteri europene se gândeau la o intervenție și chiar la distrugerea Unirii Principatelor. Rusia ațâța chiar tulburări la Iași, în vederea acestei desfaceri. Sub lozinca "Jos unirea", tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu, devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare reprimată repede de locotenență (3/15 aprilie).

Restul vieții 🤴Cuza și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

🤴Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, în vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind suferind însă și de o boală mai veche (astm) precum și de unele tulburări ale ficatului și inimii.

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de liberalii Petre Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, Mihail Kogălniceanu. După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.