$$$

 

– Nu mai pot… – gemu Annie, – al nouălea copil!

– Șansele noastre vor crește, – șoptise soțul ei printre dinți strânși, – gândește-te, vom primi banii!

Din 1926, în Canada domnea o adevărată nebunie. Testamentul unui milionar farsor schimbase dintr-odată viețile a zeci de familii. Fiindcă neînsuratul Charles Vance Millar lăsase o parte din avere acelora care, în decurs de zece ani, urmau să aducă pe lume cei mai mulți urmași. Concluziile trebuiau trase în 1936. Iar canadiencele, altminteri chibzuite, porniseră o cursă nebunească a maternității.

Un glumeț împătimit

Charles se distingea printr-un simț al umorului straniu: odată, ascunsese în oala cu supă a mamei un pantof mare și zdrențuit. Totuși, singurul copil al unei familii de fermieri absolvise Facultatea de Drept a Universității din Toronto. Se descurca strălucit în subtilitățile legii și, în 1884, își deschisese propria firmă de avocatură.

Îmbogățirea însă nu de acolo i-a venit. Millar știa să simtă vântul schimbării și înțelese repede că transporturile erau o mină de aur. America se lărgea, înflorea, căile ferate și serviciile poștale se dezvoltau… Charles investise în construirea a două locomotive, apoi cumpărase un petic de pământ pe care urma să se întindă o linie feroviară. Cele două sute de acri, cumpărate pe nimic, fuseseră vândute de o sută cincizeci de ori mai scump!

Și mai era în el patima jocului. Frecventa hipodromurile și… câștiga. După ce-și cumpărase șapte cai de curse, Millar ridicase și un hipodrom. Banii se adăugau meticulos banilor. Dar anii treceau, iar Millar nu se însura. În studenție, trăise o iubire fulgerătoare, însă fata îl părăsise. Rana aceea nu se închise niciodată… Întâlnirile efemere nu-i aduceau alinare, iar Charles Millar nu avusese niciun copil.

– Inima dumneavoastră e bolnavă, – îi spusese medicul la începutul anului 1920.

Încuviințând tăcut, Millar începu să-și alcătuiască testamentul. La 31 octombrie 1926, muri în biroul său de pe colțul străzilor Yonge și Colborne. Iar când veni ceasul să fie citită ultima dorință a milionarului… Canada tresări.

Un testament straniu

„Acest testament este, prin definiție, neobișnuit și capricios, – glăsuia introducerea scrisă de mâna lui Millar, – întrucât nu am nici întreținători, nici rude apropiate. Nu am datoria de a lăsa cuiva bunurile mele după moarte. Am fost extrem de nechibzuit strângând și păstrând mai mult decât îmi era necesar în viață.”

Își îngăduise o glumă, și încă una cu rafinament. Trei cunoscuți, care se urau fățiș, primi­ră dreptul de a închiria pe viață somptuoasa lui casă din Jamaica. Singura condiție: să trăiască sub același acoperiș. Da, da – Charles îi aducea laolaltă, între aceleași ziduri, pe oameni care traversau strada doar ca să nu se întâlnească față în față!

Fiecărui pastor protestant din Toronto le lăsase acțiuni la o fabrică de bere. Obligația era limpede: trebuiau să participe la conducerea întreprinderii și să culeagă profitul!

Celor doi adversari ai curselor de cai le lăsase o parte din acțiunile clubului de jochei, iar preoților creștini din Walkerville le oferise o cotă din hipodrom… Însă partea cea mai însemnată a testamentului privea familiile din Toronto.

O jumătate de milion de dolari urma să revină acelei perechi cinstite, unite printr-o căsătorie legală, care, în decurs de zece ani de la moartea lui Charles Millar, avea să aducă pe lume cel mai mare număr de copii. Regulile erau strict trasate: nici vorbă de recăsătoriri. La întrecere puteau lua parte doar cuplurile decente, cununate în biserică. Până în 1936, copiii trebuiau să fie în viață, iar nașterile lor atestate prin acte oficiale. Fiii vitregi, fiicele vitrege ori copiii adoptați nu intrau în socoteală.

„Este de neconceput! – se indignau preoții. – A cutezat să lovească în însuși temeiul familiei!”

– Nimeni nu va lua parte la așa ceva, – mormăi redactorul unei gazete de seară din Toronto. – Este prea mult!

Se înșela. Dorința de a naște pe bandă rulantă pentru a câștiga premiul milionarului cuprinse nenumărate familii!

Ținta se conturează

Annie Catherine Smith, soția unui pompier din Toronto, era o simplă gospodină. Proaspăt căsătoriți, tinerii trăiau modest, într-un apartament minuscul, luat cu chirie. Annie își rotunjea veniturile cusând, iar în toamna lui 1926 urma să nască. Într-o seară, după lucru, Alfred Smith îi aduse ziarul ce conținea descrierea testamentului lui Charles Millar…

– Am putea încerca… – rosti el cu o nesiguranță stinsă în glas.

Primul prunc veni pe lume pentru Annie cu o ușurință neașteptată. Îmbătată de fericire, tânăra mamă își adora copilul. Când, în primăvara lui 1927, află că era din nou „în așteptare”, ziarele canadiene vuiau despre o altă femeie, Lucy Temleck, care adusese pe lume gemeni… Posomorât, Alfred Smith își petrecu întreaga seară plimbându-se neliniștit prin apartamentul lor minuscul. Erau deja întreceți! Chiar sub ochii lor!

Această competiție a nașterilor avea să fie numită mai târziu „derby-ul berzelor”. În pofida dezaprobării fățișe a autorităților și a bisericii, femeile canadiene se aruncaseră într-o cursă aprigă pentru copii. Chiar și azi, cinci sute de mii de dolari ar reprezenta o sumă uriașă. Însă în anii ’20 era o avere de neimaginat.

Un vânzător la magazin câștiga 15 dolari pe săptămână.

Un polițist – 115 dolari pe lună.

Un dascăl – cam 85.

Un muncitor în construcții primea o plată orară de un dolar și 8 cenți…

Iar prețurile!

O livră de carne fără os costa aproximativ 41 de cenți.

Șunca – 46 de cenți.

Un sfert de galon de lapte – 13 cenți.

O duzină de ouă – 40 de cenți.

Pâinea – 8 cenți livra.

Cu o jumătate de milion de dolari, o familie putea trăi fără griji. Se asigura nu doar pentru sine și pentru copiii ei, ci, poate, și pentru nepoți.

Annie Smith aducea pe lume câte un copil în fiecare an, iar sănătatea i se șubrezea văzând cu ochii. Între timp, salariul soțului crescuse abia simțitor, și erau momente când trăiau aproape de foame. Când află că purta în pântece al nouălea copil, Annie izbucni în plâns. Însă soțul, cu fire autoritară, o puse la punct: al nouălea era, de fapt, culmea visului. Cu greu cineva ar fi putut avea mai mulți! Gemenii, până la urmă, nu erau chiar atât de obișnuiți în viața oamenilor…

Finalul cursei

În vara lui 1936, Toronto fierbea de nerăbdare, așteptând deznodământul întrecerii. Treptat, începu să sosească avalanșa de „cereri” din partea potențialilor câștigători. Câteva zeci de familii depuseseră documentele, dar adevărații favoriți se conturau abia spre toamnă. Se dovedi că, în zece ani, mulți dobândiseră câte 6–7 copii. Însă unsprezece cupluri reușiseră să aducă pe lume și mai mulți. Avocații lui Millar, însărcinați să vegheze la respectarea clauzelor, cercetară atent fiecare dosar și respinseră încă șapte pretendenți.

Stefana Dorrigo înșelase așteptările tuturor – avea nouă copii din 1926, dar unul fusese născut din cea de-a doua căsătorie. A fost exclusă din competiție. O altă femeie născuse doisprezece prunci, însă cinci muriseră. În cele din urmă, i se acordă un premiu de consolare de 12 500 de dolari.

Și au fost și tragedii adevărate! Doamna Romas devenise mamă a șapte copii și, în toamna lui 1936, se afla din nou însărcinată. Susținea că aștepta gemeni, care erau gata să se nască dintr-o clipă în alta… Dar nu reuși până la 31 octombrie și căzu într-o depresie prelungită.

– Suntem onorați să anunțăm, – declarară oficial reprezentanții milionarului farsor, – că cei 500 000 de dolari vor fi împărțiți între patru familii. Câștigătoarele sunt doamna Annie Smith, doamna Kathleen Nagle, doamna Lucy Temleck și doamna Isabel MacLean.

Toate cele patru familii folosită banii aproape la fel – își cumpărară case în care se mutară de îndată. Doar Lucy Temleck alese să-și ridice un conac de la temelii. O parte din sumă fu pusă deoparte pentru educația copiilor, alții își achitară datoriile adunate în anii cursei. Copiii, veritabili „prunci de aur”, deveniseră izvorul de existență pentru propriile lor familii…

„A fost un testament cu totul de neconceput”, continuau să se revolte glasurile în Canada.

Annie Smith îi dădea dreptate. Dar privind la căsuța ei primitoare, despre care altădată nici nu îndrăznea să viseze, mărturisea că altfel ea și Alfred nu ar fi izbutit nimic.

Familia pompierului nu mai avu niciodată alți copii.