$$$

 Cea mai veche profesie bărbătească

Și nu, nu este vorba despre un tânăr cu moravuri ușoare, așa cum s-ar putea crede. Se numea „parazit”. Da, chiar termenul modern „parazit” (adică profitor, întreținător fără contribuție) provine din denumirea acestei ocupații — doar că, în Grecia Antică, „parazit” însemna de fapt „comesen”.

Îndatorirea principală a parazitului era aceea de a-și încânta gazdele cu o conversație plăcută la masă, pe cele mai diverse subiecte. Cu un pahar de vin în față, putea filosofa despre sensul vieții ori povesti anecdote, parabole și zvonuri hazlii din viața cetății. În schimb, se bucura de respect și, desigur, de mese îmbelșugate.

Cu cât cineva avea darul vorbirii mai rafinat, cu atât mai des era invitat să împartă ospățul. Și, de altfel, până și un sclav putea deveni parazit, dacă știa să fie sufletul petrecerii. Nu e lipsit de interes faptul că însuși legendarul Esop și-a început cariera de fabulist ca parazit: grecii bogați se delectau cu prezența sclavului șchiop și urât, dar cu o minte ageră și o limbă ascuțită.

Romanii au preluat obiceiul de la greci, însă parazitului roman nu i se mai cereau „raționamente filosofice”: rolul lui era să-și distreze stăpânii prin lingușeli și glume. Atunci denumirea profesiei a căpătat un sens peiorativ, apropiindu-se de înțelesul actual. Dramaturgii romani au început chiar să introducă în comediile lor personaje-paraziți, ridiculizând trăsăturile lor definitorii — insistența, lingușirea, lăcomia, dorința de a mânca pe seama altora și setea de a intra în grațiile stăpânului cu orice preț.

Se consideră că paraziții au fost printre „strămoșii” bufonilor medievali: și aceștia viețuiau pe lângă un senior bogat, amuzându-l pe el și pe oaspeții săi prin șotii și năzdrăvănii. Dar aceasta este deja o altă poveste.

Tablou de Roberto Bompiani: „Parazitul”