$$$

 

Această frumusețe strălucitoare era sortită să lase o amprentă de neșters în istoria lumii. Pentru mulți, ea va rămâne pentru totdeauna „prințesa cu ochii triști”. Numele ei era Soraya Esfandiary-Bakhtiari (1932–2001), a doua soție a lui Mohammad Reza Pahlavi, ultimul șah al Iranului, una dintre cele mai încântătoare femei ale unei epoci apuse.

Tatăl Sorayei, Khalil, provenea din una dintre cele mai nobile și vechi familii persane – Esfandiary. Viitor ambasador al Iranului în Germania Federală, Khalil a urmat studii strălucite la Berlin, acolo unde și-a întâlnit soția, o tânără germană de origine pură, Eva Karl. Din uniunea lor s-a născut o fiică, Soraya, iar cinci ani mai târziu, un fiu – Bijan, fratele adorat și singurul sprijin al prințesei. Încă din copilărie, Soraya stăpânea patru limbi: germana, persana, franceza și engleza. Studiile le-a urmat în Elveția, iar apoi la Londra.

Întoarsă în Iran, în cadrul unei recepții mondene, destinul i l-a scos în cale pe conducătorul țării, șahul Mohammad Reza Pahlavi. Privind tânăra cu ochi verzi, monarhul a fost răpus de farmecul ei. La acea vreme era căsătorit cu prințesa egipteană Fawzia, alături de care avea o fiică. Însă mariajul lor era lipsit de fericire: Fawzia tânjea după Egipt, iar șahul, preocupat de treburile statului, își vedea rareori familia. Frumusețea persanei cu sânge german l-a cucerit iremediabil. Sentimentul a fost reciproc.

Fawzia nu a ezitat: a cerut divorțul și a părăsit Iranul.

La 12 februarie 1951, Mohammad Reza Pahlavi și Soraya Esfandiary-Bakhtiari își unesc destinele. Soraya devine regina Iranului. Fiica Fawziei a rămas alături de tatăl său, iar relația dintre ea și mama vitregă s-a dovedit surprinzător de armonioasă. Soraya avea doar opt ani mai mult decât prințesa Shahnaz. Cele mai apropiate legături le-a clădit însă cu sora șahului, prințesa Ashraf, care a sprijinit-o în tot ceea ce făcea.

Poporul a îndrăgit-o pe Soraya. Era de o frumusețe aproape ireală.

Eleganța și manierele sale i-au adus renumele unei adevărate icoane a modei și stilului timpului său. Îl însoțea pretutindeni pe soț și fermeca audiența. Șahul o adora și făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a-i asigura fericirea. Dar dinastia avea nevoie de un moștenitor. Și acesta întârzia să apară. Guvernul îl presa pe Mohammad. El a încercat să modifice Constituția Iranului, astfel încât tronul să fie moștenit, după moartea sa, de fratele său. Însă i s-a răspuns cu răceală: „Este mult mai ușor să-ți schimbi soția decât Constituția”.

Atunci, sora geamănă a șahului, influenta prințesă Ashraf, a sărit în apărarea prietenei sale, asigurându-și fratele că dragostea este mai presus de politică și, poate, chiar de interesele unei națiuni întregi.

Șahul era măcinat de neliniște. Își adora soția, dar ea nu putea să-i dăruiască un moștenitor. Atunci, Ashraf i-a sugerat fratelui să-și ia o a doua soție, capabilă să-i nască un fiu, păstrând însă Soraya drept consoarta principală.

Mândra Esfandiary-Bakhtiari, asemenea predecesoarei sale Fawzia, nu putea împărți bărbatul iubit cu nimeni. Pentru Soraya, singura cale era să rămână unică și neîmpărțită.

Au trăit opt ani de fericire, dar la 14 martie 1958 au fost siliți să divorțeze. Soraya s-a întors în Germania, la părinți. Mohammad a făcut tot posibilul ca ea să-și păstreze privilegiile regale. O copleșea în continuare cu diamante și opere de artă. Oriunde s-ar fi aflat, îi scria scrisori, iar ea îi răspundea. Amândoi și-au croit drumuri noi, dar niciunul nu și-a mai aflat iubirea.

În viața Sorayei au apărut actorul Maximilian Schell, milionarul și mecena Günther Sachs, regizorul italian Franco Indovina – singurul care reușise aproape să-l alunge din inima ei pe șah. Însă moartea tragică a acestuia, într-un accident aviatic, la doar 39 de ani, a aruncat-o pe Soraya într-o cumplită depresie.

Mohammad Reza s-a recăsătorit cu Farah Diba, o femeie de origine azeră, care i-a dăruit mult râvniții moștenitori – doi fii și două fiice. Din păcate, doi dintre ei nu mai sunt în viață: fiul cel mic s-a sinucis, iar fiica cea mică a murit din cauza unei supradoze. În 1979, Iranul a fost zguduit de revoluția islamică fundamentalistă. Aiatolahul Khomeini a preluat puterea, iar șahul, împreună cu familia sa, s-a refugiat în Egipt. Ironia sorții a făcut ca motivul ce distrusese mariajul său cu Soraya să nu mai aibă niciun sens.

Monarhia a fost desființată. În iulie 1980, Mohammad Reza Pahlavi a părăsit această lume. Soraya s-a stabilit definitiv la Paris, unde a locuit în vecinătatea lui Marlene Dietrich. Frecventa saloanele mondene, dar, chiar și zâmbind, privirea ei verde-albăstruie purta aceeași melancolie nepieritoare. Șahul se îngrijise de viitorul ei: Soraya devenise una dintre cele mai bogate femei ale vremii. Dar singurătatea îi strângea sufletul ca într-o menghină.

Într-o zi, în apartamentul ei parizian a sunat telefonul. La celălalt capăt era Alexandria, mai precis prințesa Egiptului, Fawzia Fuad. Au vorbit mult, evocând Teheranul din vremea dinastiei Pahlavi. Fawzia credea cu sinceritate că Soraya fusese sortită lui Mohammad. Ea însăși își găsise destinul în persoana lui Ismail Shirin. Amândouă își pierduseră bărbații iubiți. Din acel moment, Soraya și Fawzia au continuat să-și vorbească. Le unea, deopotrivă, antipatia față de văduva șahului, Farah Diba, care trăia și ea la Paris, iar când o zărea pe Soraya, traversa grăbită strada, pentru a o evita.

Părinții Sorayei și fratele ei, Bijan – care nu întemeiase o familie – au fost mereu stâlpul ei de sprijin. După moartea părinților, i-a rămas doar fratele. Pe 25 octombrie 2001, lumea întreagă a primit vestea tristă: Soraya Esfandiary-Bakhtiari s-a stins în urma unui infarct masiv, la numai 69 de ani.

Aflând de dispariția ei, fratele Bijan a rostit cu amărăciune: „Acum nu mai am pe nimeni cu care să pot vorbi sincer și din inimă”. A supraviețuit surorii sale iubite doar o săptămână, stingându-se la vârsta de 64 de ani. Întreaga avere a Sorayei i-a revenit lui, dar cu precizarea că, în cazul în care acesta ar fi plecat curând după ea și nu ar fi lăsat moștenitori, bunurile să fie împărțite între Filiala franceză a Crucii Roșii, organizația pentru copiii cu dizabilități și Societatea pariziană pentru protecția animalelor fără stăpân.

Soraya Esfandiary-Bakhtiari a pășit în eternitate... A devenit o legendă încă din timpul vieții. Inspirată de destinul ei, cinematografia germană și italiană i-a dedicat un film, iar poetul și chansonnier-ul francez François Maillet-Joris i-a scris un cântec: „Je veux pleurer comme Soraya” – „Vreau să plâng precum Soraya”. Dar pentru Soraya, toate acestea nu mai aveau însemnătate. Inima ei rămăsese la Teheran, orașul marii ei iubiri și al nesfârșitei ei tristeți.