$¢$

 El îi scria că e fericit alături de alta. Fizi era gata să strige de durere, dar se stăpâni. Era doar o clasică piesă a iubirii, pe care Stefan Zweig o juca cu o măiestrie tulburătoare. Dacă ar fi reacționat ca o mic-burgheză, el ar fi rupt cu ea… Pulverizând câteva picături de parfum pe încheieturi, ca mireasma să rămână ca un abur pe hârtie, Fizi se așeză să-i scrie răspunsul. Nu avea voie să dezamăgească un scriitor.

Scrisoarea necunoscutei

Rochiile lui Fizi umpleau două dulapuri uriașe, dar ea voia să fie mai mult decât soție și mamă. În cercurile burgheze vieneze, dorința aceasta părea o excentricitate, dar familia nu i s-a opus când fata a hotărât să intre la universitate. În întregul an erau doar două studente! Desigur, asupra lui Fizi se aruncau priviri de uimire… Priviri ce nu după mult timp s-au preschimbat în admirație – fiica bancherului Emanuel Burger se remarca prin talent la literatură și prin rafinamentul limbii franceze. Curând, începu să publice chiar ea însăși.

Dar de „soarta femeii” nu putea fugi. La optsprezece ani, cu puțin înainte de moartea tatălui, Fizi fu prezentată unui inspector fiscal de succes, von Winternitz. Și apoi, inevitabil, nunta… În 1902, când i-a venit rândul primului roman, semna drept Friederike von Winternitz. Criticii i-au remarcat talentul, iar mai multe reviste îi propuseră să colaboreze cu ele.

Fizi încerca să păstreze echilibrul – rămânea soție credincioasă și mamă (avea două fiice, Alice și Susanne), dar nu înceta să scrie. Viața așezată se fisură într-o mohorâtă zi de septembrie, când, împreună cu o prietenă, intră într-o cafenea vieneză. La masa alăturată stătea un bărbat interesant, absorbit de lectură. Și Fizi tresări ca o copilă: citea romanul ei, Micuța pasăre!

Nu îndrăzni să se apropie și să-i ofere o semnătură, dar pentru o clipă scurtă privirile lor se întâlniră. Obrajii i se aprinseră, iar când aduseră nota, Fizi plăti într-o clipă și se grăbi să plece.

— Nu trebuia să plec atunci, spunea ea mai târziu, ne-am fi întâlnit mai devreme!

Întreaga ei lume de odinioară păru deodată ternă. Seara, când soțul povestea despre treburile de la birou, Fizi abia își putea reține un țipăt – pentru prima dată simțea cât de plictisitor era! Servitoarea îi raporta cheltuielile, iar ea dădea din cap absent: „Da, da…”. Sufletul îi alerga spre acea mică cafenea… Dar data următoare străinul nu mai era acolo.

…Se întâlniră din nou câteva luni mai târziu. Când i se arătă tânărul, Fizi auzi numele: Stefan Zweig. L-a reținut. Află repede și adresa. Și un Zweig surprins primi o scrisoare:

„Ieri, la cafenea, am stat aproape unul de altul… Am un volum de Verhaeren, în traducerea dumneavoastră. Și înainte citisem o nuvelă a dumneavoastră… Nu vă cer să răspundeți, dar dacă, totuși, veți simți dorința, scrieți-mi la adresa poștei restante…”

Jocul iubirii

Totul era nou și tulburător. Lui Zweig îi plăceau mereu asemenea răsturnări de situație – neașteptate, fulgurante… Dar acum totul se petrecea cu adevărat. Nu-și amintea deloc femeia din cafenea, însă ea reușise să-i stârnească interesul.

De aceea îi răspunse. Apoi primi numărul de telefon al lui Fizi și îi trimise pe al său. Doi oameni atât de diferiți ajunseră să poarte convorbiri lungi, descoperind de fiecare dată aceeași simplă și limpede evidență: erau făcuți unul pentru altul.

Fizi și Stefan nu se mai săturau de vorbe. Părea că niciodată nu le lipsesc subiectele, iar când își descriau trăirile, răspunsul venea imediat și cu o exactitate uluitoare. Totuși, la o întâlnire în persoană se hotărâră abia mai târziu. Iar când aceasta avu loc… nu mai putea fi vorbă să-și înfrâneze sentimentele.

Totul se petrecu la Lübeck, unde Fizi plecase sub un pretext inventat, iar Stefan își serba ziua de naștere. Cum să se mai întoarcă apoi, plină de freamăt și emoție, la soț? Întoarcerea acasă era o tortură. Și acolo Fizi descoperi adevărul: de multă vreme soțul ei își împărțea timpul liber cu o altă femeie… Cum de nu-și dăduse seama? Probabil, fiindcă nu-i mai păsa.

— Nu pot să mă leg prin lanțuri, îi spunea Fizi lui Stefan, să mă prefac într-un burghez chel, care seara stă în fața șemineului cu ziarul în mână? O, nici gând!

Într-o confirmare a acestor cuvinte, Zweig plecă la Paris. Și îi trimitea iubitei scrisori, în care povestea cu lux de amănunte cât de fericit era alături de alta.

„Îți petreci timpul minunat, îi răspundea Fizi, și mă bucur nespus pentru tine. Dar îmi scrii prea des și mă abați de la treburi. Scrie-mi mai rar.”

De data aceasta, însă, sufletul lui Zweig fu rănit până în adâncuri.

Cei doi

La divorț Fizi se gândea de câțiva ani. În cele din urmă, soții recunoscură că nu reușiseră să clădească o familie adevărată. Și de îndată ce actele fură semnate, Zweig îi ceru mâna… Radiind, răsuflând precipitat, ea alergă la o prietenă să-i dea vestea incredibilă. Dar răspunsul fu rece:

— Nu ți se pare, draga mea, că e cam mult?

În 1920 deveni Friederike Zweig și se mută în casa soțului din Salzburg. Fetele veniră și ele cu ea. În vila lui Stefan domnea o atmosferă boemă – musafiri neconteniți, ore întregi de discuții despre literatură… Fizi, elegantă și fermecătoare, se străduia să mulțumească pe toată lumea: se ocupa de fiice, începu să predea franceza ca să-și câștige o mică independență, îl ajuta pe soț la redactarea manuscriselor și organiza seratele.

Stefan îi datora mult lui Fizi – ea îi clădise un cămin de o intimitate rară, unde fiecare amănunt era chibzuit. Soția știa să-i dea sfaturi înțelepte și adesea îl smulgea din ghearele melancoliei. Incredibil! De vârstă se îngrijora Stefan, apropiindu-se de patruzeci de ani, nu Fizi!

— Te frămânți prea mult pentru asta, îi spuse odată ea, iar Zweig izbucni.

„Mă tem de boală și de bătrânețe”, îi mărturisea Stefan unui prieten. Și era deplin sincer.

Fetele creșteau și încet-încet își luau zborul din cuib. Pe vilă rămăseseră doar doi, iar acești doi se cunoșteau prea bine. Și totuși, de ce simțea Fizi tot mai des că Stefan… nu era cu adevărat lângă ea?

— Trebuie să ne mutăm, îi spuse Zweig soției, prin mijlocul anilor ’30. Situația din Austria scapă de sub control.

Așa ajunseră la Londra.

Lotte

Fiicele rămăseseră în Austria, iar Fizi le vizita adesea. Pentru ca munca lui Stefan să nu fie întreruptă, se hotărî să-i ia un secretar. Refugiata din Germania, Charlotte Altmann – sau simplu, Lotte – era o fată tăcută și modestă, fiică de bancher. Privind-o cu atenție, Fizi gândi: o tânără atât de ștearsă nu avea cum să-i atragă atenția soțului. Candidata perfectă.

Dar se întâmplă ceva de neconceput. Zweig – îmbătrânind și, prin urmare, tot mai însetat de un suflu nou – se lăsă prins de farmecul Lottei chiar în lipsa lui Fizi. O vreme aceasta încercă să-și recapete stăpânirea de sine și să se convingă că e doar o rătăcire. Ea, care îi fusese alături atâția ani! Ea, care îl cunoștea ca nimeni alta! Însă scriitorul însuși insistă pentru divorț. De acum trebuiau să pornească pe drumuri diferite. Fizi își strânse lucrurile și se stabilise în Franța. Stefan, împreună cu tânăra soție, plecă spre America Latină.

Tot acest timp își scriau. Zweig nu rămânea nicăieri prea mult – ajunse în Statele Unite, iar apoi se așeză la Petropolis, oraș brazilian care purta numele împăratului Pedro al II-lea. Dar nu-și găsea pacea; mereu îl apăsa o neliniște. Scrisorile deveneau tot mai sumbre, iar Fizi se îngrijora serios pentru fostul soț. În 1940 plecă și ea în America, luându-și fiicele. La New York lucra ca agent literar și traducătoare, reușind astfel să se mențină pe linia de plutire.

…Totul Fizi află din ziare. La 22 februarie 1942, Stefan și Lotte înghițiseră de bunăvoie prea multe somnifere. În ultima sa scrisoare, scriitorul mărturisea ceea ce îl chinuia de multă vreme – teama de bătrânețe și neputință. Lotte lăsase și ea o scrisoare, în care îi asigura pe apropiați că a luat decizia fiindcă nu putea concepe viața fără Zweig. Jocul iubirii se sfârșise pentru totdeauna.

Fizi a făcut mult pentru a păstra moștenirea lui Zweig, lucru pentru care a fost adesea condamnată de rudele Lottei. Aceștia credeau că ultima soție a scriitorului avusese un rol mult mai însemnat în viața lui… Iar în 1971 s-a stins și Fizi.

Acea primă scrisoare a Friederikăi fusese pentru Zweig izvorul de inspirație al uneia dintre cele mai tulburătoare opere ale sale – Scrisoare de la o necunoscută. Și dacă se întâmplă să nu fi cunoscut încă această bijuterie literară, din inimă vă doresc să umpleți această mică lipsă.

Autor: N. Marș