$$$

 De ce „fetița cuminte” înseamnă, de fapt, un destin greu

Cel mai nefericit lucru pe care îl pot face părinții pentru fiica lor este să o crească drept o „fetiță cuminte”. Nu mă refer aici la a fi decentă, inteligentă ori responsabilă. Vorbesc despre cumințenie ca supunere. Acea „cumințenie” nu este altceva decât obișnuința de a se ghida după părerea altora, teama maladivă de a nu jigni nici cea mai abjectă persoană, dorința de a vedea ceva bun în orice mizerie. A fi „cuminte”, adică „comodă”, e o povară apăsătoare, de care multe femei nu reușesc să se elibereze o viață întreagă.

Adulții adoră fetițele cuminți. Educatoarele de la grădiniță, părinții, învățătoarele. Îi spui unei fete cuminți să-și termine până la ultima lingură supa ori terciul – și ea mănâncă, înăbușindu-se, numai ca să nu-i supere pe cei mari. Mai târziu, devenită adultă, nu înțelege de unde îi vin kilogramele în plus și obiceiul de a mânca mai mult decât cere trupul. Nu-și aude corpul, pentru că n-a fost deprinsă să-l asculte. A fost învățată, în schimb, să caute confirmarea în ochii educatoarei: „Sunt sătulă sau nu încă?”

Fetița cuminte nu ridică vocea la adulți. Nu vorbește niciodată răstit, nici măcar de la egal la egal: doar zâmbește, aprobă, ascultă. Și când, la paisprezece-cincisprezece ani, un bărbat începe să se apropie de ea cu o grimasă lubricoasă, fata nu găsește răspunsul – n-are exercițiul. Îndură înspăimântată. Și va mai îndura mult, acolo unde ar trebui să strige ferm și tare: „Ia-ți mâinile de pe mine, acum!”

Fetița cuminte învață numai de nota zece. Pentru ea, un nouă este tragedie. Ani de școală o condiționează să trăiască mereu în așteptarea notei altuia: „Cum mă judecă ceilalți? Ce spun despre mine? Toți mă consideră oare bună?” Ea vrea să primească de la viață aceleași note maxime ca la școală. Numai că lumea adultă e zgârcită la laude și darnică la lovituri. Și fata suferă, înghite calmante sau, și mai rău, caută alinare în alcool.

Fetița cuminte se străduiește să fie cât mai comodă pentru cei din jur, mai comodă decât o pereche de papuci vechi de casă. Mulțumește, se sacrifică, se dăruiește pe sine. Numai că jertfa aceasta e adesea nu doar neapreciată, ci socotită drept semn de slăbiciune. Și atunci alții profită, fără rușine. Câte fete cuminți, educate în spiritul sacrificiului, ajung soții de paraziți, de profitori și de trântori! Iar aceștia le exploatează fără scrupule, biciuindu-le încă din șa.

Fetița cuminte este deprinsă să rabde. Să nu-i „deranjeze” pe adulți cu problemele ei „neînsemnate”. Să aștepte în tăcere până când cineva binevoiește să-i dea atenție. Atât de mult se obișnuiește să rabde, încât răbdarea devine natura ei secundă, un mod de a fi: caută suferința și acolo unde ea nici nu există. Nici măcar o canapea nouă nu-și cumpără ani de zile, deși spatele și gâtul îi urlă de durere din pricina locului incomod de dormit. Dar ea s-a obișnuit cu suferința, ca și cum ar fi inevitabilă.

A avea copii cuminți e extrem de comod pentru părinți. Copiii cuminți sunt ca niște ghivece cu flori, așezate pe pervaz: înveselesc privirea. Dar pentru viață, a fi „cuminte” e o condamnare. De această „cumințenie” trebuie apoi să te dezbari cu eforturi îndelungate. De aceea, e mai bine ca fetele să nu fie docile. Ci curajoase, capabile să se apere, conștiente de dorințele, nevoile și granițele lor. Să se deprindă să se evalueze singure, nu să caute aprobarea profesorilor. Să știe, la nevoie, să fie dure și să răspundă cu aceeași monedă.

Mai bine să nu fie „cuminți”. Mai bine să fie libere. Să fie fericite.