duminică, 22 iunie 2025

$$$

 UN IMN FRANCEZ LUI EMINESCU 

(după Lucien Bazin) 


Ştefan Octavian IOSIF


"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale

Și scârba ta născută din vanele plăceri,

Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri...

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.


Și am citit o parte din opera-ți măiastră;

Sub biciul suferinței umane te zăresc

Trist, implorând în graiul tău dulce românesc

Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.


Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri și falnice avânturi

Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezește al Romei geniu antic.


Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște

Același sânge nobil al rasei vechi latine,

Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,

Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!


De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,

Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:

Poeții mari sunt domnii pământului întreg!


Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,

Imens răsunătoare când geme de durere...


Durerea e obștească: acid e-al ei sărut...

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:

Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe

Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut...


S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân' ce să treci în raiul etern scăldat în rază...

Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează

Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.


În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier

Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,


În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți

Cu negură de visuri, când singur îți arăți

Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,

Când raza ei coboară peste câmpii și munți,

În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,

Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă...


Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi!"


 


Cântec de leagăn


Ştefan Octavian Iosif


O grădină îngeri meșteri

Zugrăvit-au la fereastră,

Și e frig în casa noastră,

Ca subt bolta unei peșteri

Dormi, copile, dormi!


Vântul în ogeag suspină,

Mișcă-ntruna clampa ușii;

Amorţit-au greieruşii

Sub căuşul de făină –

Dormi, copile, dormi!


Ce ridici mânuţa mică?…

Fulgii albi de nea se scutur:

Peste cap îți zboară-un flutur,

Ciripeşte-o rândunică…

Dormi, copile, dormi!


Elegie 


Ştefan Octavian Iosif


De ce asa de trist ramâi

Si trist înabusi un suspin,

Când rândunici în tara vin

Din tari cu rodii si lamâi

Si vezi cocorii cei dintâi

Rotindu-se sub cer senin?


De ce asa de trist revii

Si trist ramâi, suspini stingher,

Când negurile iernii pier

Si roua scânteie-n câmpii

Si mii de ciocârlii zglobii

S-avânta ciripind la cer?


De ce asa de trist suspini

Si trist ramâi atuncea când

Vezi florile-nflorind pe rând

(Si chiar macesii plini de spini)

Si vezi pe-alee, prin gradini,

Parechi de-ndragostiti trecând?


- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta

Când numai dragoste respiri

În tot cuprinsul mândrei firi,

Când toate râd în preajma ta

Si plânge-n tine inima

Însângerata de-amintiri?...


Acolo


Ştefan Octavian Iosif


Tu, singuratică şi-albastră,

Rătăcitoare-n infinit,

La ce mă chemi necontenit

Acolo-n colţul de fereastră,

Să te ador înmărmurit?...


Şi spune-mi ce-nrudită vrajă

Şi ce îndepărtat mister

Mă face pururi să te cer

Deasupra capului de strajă,

Stea singuratică pe cer?...


Mandolinate 


Ştefan Octavian Iosif


Cand l-a zarit venea in sus

Din rasarit, ea din apus

De nu ma-nsel era-n april,

Copil si el, si ea copil.


Cum s-au vazut, cum si-au zambit

Dragi si-au cazut si s-au iubit

Si-au hoinarit in jos si-n sus


Spre rasarit si spre apus.

Dar ceasul cel fatal veni

Ea rase, el ingalbeni.

S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.


S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.


Te prind fiori privind la flori,

Vai, cand mai treci pe vechi poteci

Si vezi trecand parechi la brat

Te-opresti din drum si cum oftezi

Si chemi in gand un bland profil

Si gemi plangand nebun ca un copil.


Eu stiu cat sunt de efemer,

Un fulg in vant dar, pana pier,

Vreau sa te cant, un cantec sfant

Cum n-a sunat mai minunat

Nici pe pamant si nici in cer

Si-atata-ti cer, in schimb, ca pret

Doar sa zambesti cand, trist, pe drum

Il intalnesti pe cantaret

Tu numai cum sti sa zambesti.


Amintire


Ştefan Octavian Iosif


E seara, frig de toamna... O, palida icoana,

De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul?

Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana,

Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul...


Când mi-aparu în cale salbateca fecioara,

Era asa de trista, si buna, si cuminte,

Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara

Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.


Si martor mi-este cerul de dragostea curata

Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,

Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata

Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul.


Când am plecat pe urma departe-n lumi straine,

Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse;

Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine

Mândria chinuita a dragostei ascunse...


Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o,

Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul.

Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o,

Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...


Veselie


Ştefan Octavian Iosif


La orândă-i o beţie

Straşnică în astă-seară!

Nimeni nu mai vrea să ştie

Ce viforniţă e-afară...

Glasuri vesele răsună,


Zic vioare, urlă vântul...

Joacă toţi cu voie bună,

Duduie sub ei pământul!

Dând uitării grija, scârba,


Inima în piept le saltă...

Pân' şi popa-i trage sârba,

Cu creştinii laolaltă!

Bate-n cizme, stă să cadă,


Dând potcapul către ceafă...

Trei moşnegi aprinşi la sfadă

Se-ndulcesc din o garafă...

Şi petrec! E o urgie


A lui Dumnezeu afară,

Dar e-atâta veselie

La orândă-n astă-seară!...

Orândă — cârciumă.

$$$

 N O V A C E S T I I


 Stefan Octavian Iosif 


La orânda-mparateasca

De la marginea pieții,

Vezi lumina printre locuri

Până-n faptul dimineții ;

Venetici din lumea toată

Fac popas acolo sara...

Dairaua se mărită

Cu cimpoiul și ghitara...


Trei voinici ficiori de lele

Tăbărât-au pe-nserate ;

Dairaua cu cimpoiul

Și ghitara tac speriate...

Țarigradul mi s-ascunde

Îngrozit, iar împăratul

Dă poruncă să- ntărească

Straja peste tot palatul...


Forfotesc iscoade multe

Că să afle, să scornească :

Cine-s preaciudatii oaspeți

De la crâșma- mpărătească ?

Pasămite să-i întrebe

Nu cutează nici un crainic...

Gâfâind se-ntoarce-n goană

La palat trimisul tainic :


- Înălțate împărate !

La Agnita crâșmăreasa,

Trei străini descălicara

Și de-abia-i încape casa,

Ca-ntr-un fund dogit de clopot

Tuna-n gura lor cuvântul,

Și pe unde calcă dânșii

Se cutremură pământul !


După mese s- așezară

Câteșitrei și, largi in spete,

Între umeri fiecare

A cuprins câte-un părete.

Nouă buti de vin goliră,

Și-nca tot mai cer să beie,

Iar Agnita crâșmărița

N-are vin să le mai deie !


- Duce-va-ti pe loc de-i spuneți

Să le-aducă băutură

Și-i plătesc cu cât o face

Cu asupra de măsură.

Doar aceia-s chiar Novacii,

Căpitani vestiți in țară :

Oastea mea fără de număr

N-ar putea să-i scoat- afară !...


Literatură și artă română

25 mai 1901

 GORUNUL LUI HORIA 


Ştefan Octavian Iosif


Străjer străvechi şi plin de bărbăţie,

Gorunul uriaş spre ceruri cată...

La umbra lui, pe-o noapte-ntunecată,

Trei căpitani şi-au fost jurat frăţie.

Ei s-au legat cu inima curată

Să-şi mîntuiască neamul de robie.

Luptară dîrji, dar, prinşi prin viclenie,

S-au săvîrşit — martiri-eroi — pe roată.

Trecură ani... Cumplit ofta iobagul,

În lanţuri şi mai crunte ca-nainte,

Îngenuncheat de cei atotputernici,

Cînd, iată, tînăr crai ridică steagul...

Şi sub gorun aceleaşi jurăminte

Răsună : „Moarte domnilor nemernici!”.


*


Dar n-au vrut cei de sus să-l înţeleagă

Şi, după mari izbînzi şi zile-amare,

Într-o colibă, făr-o lumînare,

S-a stins, pustie, viaţa lui pribeagă.

Îl îngropară sub gorunul mare,

La umbra-i, ce-i fusese-aşa de dragă,

Pe cînd ai lui umplură lumea-ntreagă

Cu-al doinei vaier fără de-alinare.

Bătut de ploi, de nopţi vijelioase,

Cercînd zadarnic pe urmaşi să-i cheme

La luptă nouă, stăruie şi azi

Gorunul falnic, neînfrînt de vreme,

Ci trist îşi pleacă crengile-i stufoase,

Umbrind mormîntul marelui viteaz.


*


Ce-nseamnă însă-a cerului mînie?

Ce-nseamnă norii vajnici de s-adună?

Gorunul azi mai greu din ramuri sună,

Parc-ar voi eroul să-şi învie!

În hohote de plîns ar vrea să-i spună

C-ai lui uitară drept şi datorie;

El cere-un semn din ceruri, să-i îmbie

La luptă sfînt, ca în vremea bună...

Şi iacă! Trăsnet zguduie gorunul

Şi val de crengi acopere mormîntul,

În care mîndrul crai îşi doarme somnul...

Ci toţi stau muţi şi n-a-nţeles nici unul:

Zadarnic Domnul şi-a rostit cuvîntul,

Căci au pierdut credinţa lor în DOMNUL.

$$$

 O PRIETENIE, O POEZIE SI O TRAGEDIE


      Ștefan Octvian Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau - structural vorbind - niște visători și niște romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză si germana.


PATRU POETI SI O POEZIE


În toamna anului 1911 a avut loc aniversarea a 57 de ani a Teatrului Naţional din Craiova, director fiind Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu. Din Capitala României se urcă în acelaşi compartiment al trenului spre Cetatea Banilor - Craiova, scriitorii: Victor Eftimiu, Octavian Goga şi Ştefan O. Iosif. 


Pe la Slatina sau Piatra Olt, la una din ferestrele gării, probabil locuinţa şefului, o tânără femeie privea trenul şi-i urmărea plecarea cu melancolie. 


Şi-n ritmul roţilor, cu imaginea acelei tinere femei în suflet - cei trei scriitori, "am început să scandăm", scrie V. Eftimiu, poezia "Nevasta şefului de gară", apărută sub o triplă semnătură în revista Flacăra:


Ducându-şi viaţa solitară,

Un suflet trist şi visător,

Nevasta şefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător.


Dar trenul a plecat şi-n goana

Cu care monstrul a trecut

În suflet i-a lăsat icoana

Frumosului necunoscut.


De-atunci trec zile, nopţi de-a rândul

Şi trenuri trec neîncetat

Ea stă şi astăzi, aşteptându-l

La geamul veşnic luminat.


Şi trenuri vin şi pleacă iar

Şi nu ştiu rănile ce-o dor.

Nevasta şefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător!


La un moment dat a venit în compartimentul celor trei, CINCINAT PAVELESCU care, ascultând "creaţia", propuse alt final , cu siguranta sub impresia raporturilor dintre companionii sai de calatorie , DIMITRIE ANGHEL si SOFIA NADEJDE , aflati in alt vagon , cu STEFAN OCTAVIAN IOSIF :


Şi trenuri vin şi pleacă iar

Şi plictisită-ntr-un târziu,

Nevasta şefului de gară

A deraiat c-un macagiu.


Şi iată cum, în anul de graţie 1911, s-a realizat colaborarea a patru scriitori români, în trenul de Craiova scrie Victor Eftimiu in a sa " Portrete si Amintiri "!

M-am intrebat adesea cine-i " seful de gara " si cine-i " macagiul " si dupa intr - un final am aflat .

Atunci si acolo " sef de gara " era considerat ST. O. IOSIF , nevasta acestuia , SOFIA NADEJDE , fiind " deraiata " cu " macagiul " DIMITRIE ANGHEL - MITIF fost amic si colaborator , pana la deraiere , cu ST.O. IOSIF .


MORALA : Intr-o lume-n care misuna prin tot locul " macagii" juni si poficiosi este aproape firesc ca nevestele " sefilor de gara " sa se lase furate de sentimentalisme ieftine si sa " deraieze " cu ei.

$$$

 Cântec vechi 


Ştefan Octavian Iosif


Codrule, stapânule,

Codrule, batrânule!

Misca-ti tu poienele

Si-ti ridica genele,

De priveste pâna-n zare:

Nu s-arata sir de care,

Sir de care ferecate,

Scârtâind împiedicate,

De-angarale-mpovarate,

De neferi înconjurate?...


Codrule, stapânule,

Codrule, batrânule!

Scutura-ti tu pletele

Sa s-adune cetele:

Cetele haiducilor,

Spaimele rascrucilor,

Sa rastoarne carele,

Vânzolind covoarele,

Sa desfunde lazile,

Sa-si împarta prazile...

Doi prieteni


Ştefan Octavian Iosif


S-a stins pe uliti cel din urma zvon.

Arar un pas rasuna monoton

Pe trotuarul luciu si pustiu...


La colt, în umbra, micul vizitiu

Asteapta un tramvai întârziat:

El si calutul lui, doi bieti fârtati,

Batuti de vânt si ploi,

Ce bine se-nteleg ei amândoi!


Pe dupa gât el i-a trecut un brat,

Si fruntea si-a-ngropat-o-n coama

Tovarasului credincios si blând...


Iar calul, nemiscat si el de teama

Sa nu-i alunge visul prea curând,

Ciuleste doar urechea, când si când,

În linistea târzie ascultând...


Si ninge peste ei si nu-si dau seama.

Cântec sfânt 


Ştefan Octavian Iosif


Cântecul ce-ades ti-l cânt

Când te-adorm în fapt de seara,

Puiule, e-un cântec sfânt,

Vechi si simplu de la tara.


Mama mi-l cânta si ea,

Si, la versul lui cel dulce,

Puiul ei se potolea

Si-o lasa frumos sa-l culce.


Azi te-adorm cu dânsul eu,

Ieri - el m-adormea pe mine,

Si-adormi pe tatal meu

Când era copil ca tine...


Mâine, când voi fi pamânt,

Nu uita nici tu - si zi-le,

Zi-le doina, cântec sfânt,

La copiii tai, copile!

Basm neisprăvit 


Ştefan Octavian Iosif


A fost o fata de-mparat

Frumoasa ca o zâna...

A fost o fata de-mparat

Cu ochi vicleni, cu par buclat,

Cu inima pagâna.


Sta visatoare-odata-n prag

Si-un paj trecea pe scara,

Sta visatoare-odata-n prag,

Si-n treacat îi sopti: ?Mi-esti drag,

Mi-esti drag din cale-afara!


A doua zi îi iese-n drum:

Mi-esti drag cât nu pot spune!î

A doua zi îi iese-n drum,

Si fuge, izbucnind acum

În hohote nebune...


Iubite, sa-ti mai spun ai vrea,

Cum s-a-ncheiat povestea?

Iubite, sa-ti mai spun ai vrea?...

Dar dac-ar fi povestea mea

În rândurile-acestea?

Artişti


Ştefan Octavian Iosif


Trei vagabonzi la poarta-mi vin;

Artisti - o mica trupa:

Copiii dupa ei se tin,

Si câinii dau sa-i rupa...


Sunt doi micuti, e mama lor;

Ea, cu flasneta-n spate.

E-o zi de toamna, pic de nor,

Dar cât de triste-s toate!


Cu ochii dusi, ca în extaz,

Ea cânta, si ei joaca,

Îi cade parul pe obraz

Si praful o îneaca.


Ei joaca, sar si se-nvârtesc,

Împiedicati în zdrente;

Rasufla greu când se opresc

Si fac la reverente.


Întinde piciul istovit

O palarie sparta:

Comedia s-a ispravit,

De-acu - la alta poarta...


Pe urma celor ce s-au dus

Vârtej de frunze-alearga...

Ca multi mai poarta Cel-de-sus

Pe lumea asta larga!

Când seara-n ceasuri de singurătate... 


Ştefan Octavian Iosif


Când seara-n ceasuri de singuratate

Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,

Povesti strabune, cântece uitate,

Cu glasuri de tilinci îndepartate,

Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,

Si-atunci te vad plutind surâzatoare

Din negura de vremi basmuitoare...


Esti tu, izvor de noua poezie,

Prilej de gânduri vechi, urzite iara,

O, dragalasa muza populara!

În ochii tai e cer senin de vara,

Si fermecata mea copilarie

Mi-o readuci, de tine-ademenita...

Fii dar la vatra mea binevenita!


Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare

Asupra-mi iarasi linistea dorita,

Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,

Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,

Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,

Sa pot trai, strain de glasul urii,

Ca un copil cuminte al naturii...

Apa morţilor


Ştefan Octavian Iosif


Cunosti pe calatorul strain ce rataceste

Lasat de-ai sai pieirii, pe cai necunoscute?...

Paragini fara tarmuri se-ntind pustii si mute,

Si-adâncurile zarii se tot îndeparteaza,

Plutind ca niste ape în arsita de-amiaza.


El s-a raznit din ceata, si-a alergat spre ele

Ca sa-si potoale setea ce-i mistuia plamânii.

Zadarnic staruira în preajma lui batrânii:

N-a vrut sa tina seama de vorba-le-nteleapta

Ca nu-i decât parere, si moarte-n zari l-asteapta...


Târziu îsi vede-acuma nebuna ratacire:

Puterea nu-l mai iarta s-ajunga pe tovarasi

Si n-o sa mai se-ntoarca pe veci de veci în tara-si:

Vazduhurile-albastru surâd nepasatoare,

Jucând voios deasupra drumetului ce moare...


Cunosti pe calatorul strain ce rataceste!...

Dorind sa cucereasca mirajul tau, Apollo,

Câti visatori nu fura ademeniti departe

De blestemata apa a mortilor, si-acolo

Ca el cazura prada iluziei desarte!...

Câmpul libertăţii 


Ştefan Octavian Iosif


Un zvon din sat în sat strabate

Si da poporului curaj,

El pleaca-n valuri tulburate

Si se îndreapta catre Blaj.


Sunt preoti si mireni, cu totii

Mânati de-acelasi ideal ?

În fruntea tuturora motii,

Mândria mândrului Ardeal.


Ei simt ca-ntâia oara-i leaga

Un dor adânc de neam întreg,

Alearga toti sa-l înteleaga ?

Si cât de bine-l înteleg!


Caci bat cincizeci de mii de piepturi,

Si-n ele inimi românesti

Cari striga: "Libertate! Drepturi

Pe plaiurile stramosesti!..."


O, sfânta zi de sarbatoare!

Popor voinic din vai si lunci,

Te-om mai vedea odata oare

Precum te-ai aratat atunci?


Povestea vremii ne învata

Ca orice rana are leac,

Dar o-ntâmplare-asa mareata

Zbucneste-o data la un veac!

$$$

 DUPĂ O CITIRE DIN EMINESCU


 Ştefan Octavian Iosif


Citesc... De sub pleoapa nu o data

Îmi scapara în jos, pe-obrazul meu,

O lacrima... si te citesc mereu

Si parca te-as citi întâia data!


Ce orizonturi noua-mi luminezi

Cu raza geniala-a mintei tale!

O lume ideala tu-mi creezi

Si peste toate-arunci un giulgi de jale

Ce fâlfâie întunecat în aer...


Si strunele pe care ning petale

Suspina-amar, ca-n vis, abia atinse

De degetele-ti palide si reci,

De degetele-ti reci si-atât de pale...

scotând sub mâna ta măiastra un vaier...


Si fruntea ta cu lauri o-ncununi,

Cu crini, cu nuferi, feregi din genuni,

Cu trandafiri ce din gradini i-aduni...

Plutind spre culmi cu aripele-ntinse,

Învaluit în nouri, tu petreci

În sfânta-apoteoza-a mortii reci...


O, numele tau sfânt poti sa ti-l treci

În cartea nemurirei necuprinse...

Cât va mai izvodi glas omenesc,

Un viers in dulcea limba-armonioasa

Din cea mai scunda si-umilita casa

A preamaritului grai românesc!

$$$

 N E O R O M A N T I C A


George CĂLINESCU


La lacul cel de munte, sub ninșii colți alpini,

Pe-o bancă de mesteacăn, solemn și elegant,

Ax redingotei negre, țilindrului gigant

( Funebră turlă sumbră printre molifți și pini),


Ședea acum un secol Poetul. Sau tăcut,

Cu mâinile la spate, cu coamele pe umăr,

Se preumbla prin codrii, cătând solemn un număr

De trestii pentru orga cu fluierul acut.


Descoperit-am lacul între păduri. C-un tic

Mărunt tic-tic din vestă ceasornicul măsoară

Tăcerea greieroasă ce valea împresoară,

Ce-ar fi dădut extaze lui Richter și lui Tieck.


În cap îmi crește, turlă, țilindrul cel gigant,

Cu mâinile la spate vâr fața-n redingotă,

Din ape ies sirene și o undină gotă,

Iar eu mă pierd în codrii solemn și elegant.


Vol. Poezii, 1937

$$$

 S-au scurs 170 de ani de la abdicarea Impratului NAPOLEON


La 22 iunie 1815 Armatele aliate ale Rusiei, Austriei, Prusiei şi Angliei au impus abdicarea pentru a doua oară şi exilul lui Napoleon I, împărat al Franţei(1804-1814 şi 1815), pe Insula Sfânta Elena.


Sfânta Elena este o insulă în Atlanticul de Sud, în largul coastelor Africii. Face parte ca teritoriu dependent din Teritoriile britanice de peste mări.Insula a fost descoperită de portughezul João da Nova pe data de 21 mai 1502. 


În amintirea acestei zile, insula a primit numele împărătesei Elena, sărbătorită în calendarul romano-catolic pe 21 mai.Insula a devenit faimoasă ca loc de exil pentru imparatul francez Napoleon Bonaparte între1815 şi moartea sa în 1821. 


Napoleon Bonaparte a stat în localitatea Longwood, unde se găseşte şi casa-muzeu. Domeniul în care Napoleon a rezidat între 1815-1821 este proprietare a guvernului francez, din 1858.

$$$

 INTRAREA IN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 


SERGIU GABUREAC 


Pe 22 iunie 1941 se împlinesc 82 de ani de când România intra în război, alături de Germania, împotriva URSS. 


Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul şi să elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei, ocupate, în 1940, de Uniunea Sovietică.


Incepe BĂTĂLIA de la ȚIGANCA, dintre ARMATA ROMÂNĂ și ARMATA ROȘIE timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.


La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: 


„ OSTAȘI , VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL !”


Spre miezul nopţii de 21 spre 22 iunie 1941, ofiţerii din suita generalului Ion Antonescu au fost convocaţi în trenul de comandament Patria, care sosise în Piatra-Neamţ în cursul serii.


 La ora 1 dimineaţa se produce o intensă circulaţie de maşini şi motociclete. Sosea, împreună cu suita, generalul Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11 germane, spre a se prezenta generalului Ion Antonescu.


La orele 2, în vagonul-restaurant al trenului de comandament, Conducătorul statului român, ridicând o cupă de şampanie, a rostit în faţa celor prezenţi – generali şi ofiţeri superiori români şi germani – o scurtă alocuţiune, prin care anunţa că :


„Astăzi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele armatei. Peste puţin, în faptul acestei zile, armata va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării aşa cum a fost lăsat de la Basarabi. Vom şti să fim vrednici de această cinste.”


La orele 3, pe cerul Moldovei s-a făcut auzit zgomotul metalic al avioanelor, care survolau Prutul pentru a executa misiuni de luptă în spaţiul Basarabiei. 


După un sfert de oră, bubuitul asurzitor al artileriei germane şi române anunţa începerea ostilităţilor pe ceea ce va deveni cel mai sângeros teatru de operaţii din istorie.''!!!

$$$

 22 iunie 1941


ARMATA ROMÂNIEI INTRĂ ÎN RĂZBOI 


În zorii zilei de 22 iunie 1941, armata română efectua primele acțiuni de luptă împotriva armatei sovietice, în cadrul Operației „Barbarossa”, prin care Germania nazistă urmărea înfrângerea cât mai grabnică a Uniunii Sovietice. 


Pentru statul român care, în anul 1940, suferise masive rapturi teritoriale care s-au soldat cu pierderea a aproximativ 33% din teritoriul și populația țării, participarea la Al Doilea Război Mondial – într-o primă fază împreună cu Germania și aliații acesteia, iar din 24 august 1944 alături de coaliția Națiunilor Unite –a fost determinată de dorința de a recupera o cât mai mare parte din pierderile suferite în anul precedent.


„Angajată într-un război pe care nu l-a dorit și nu l-a provocat, inițial alături de Wehrmacht împotriva Armatei Roșii (22 iunie 1941-23 august 1944), apoi alături de Armata Roșie împotriva Wehrmacht-ului (23 august 1944-9 mai 1945, de fiecare dată fără tratat sau convenție militară care să precizeze obligațiile și drepturile partenerilor, armata română, insuficient dotată și pregătită pentru un pentru un război de mișcare a lupta împotriva unor adversari mult mai puternic și bine înzestrați timp de 1.241 de zile, de la Prut la Volga și înapoi până în podișul Boemiei, înregistrând victorii, dar și înfrângeri (unele catastrofale). Pe arșiță sau pe ger năprasnic, pe ploaie sau pe ninsoare, în teren șes sau pe crestele munților, militarii români au dovedit în lupte rezistență, eroism și spirit de sacrificiu, 92.620 dintre ei pierzându-și viața. 333.966 fiind răniți și 367.976 dați dispăruți” – 


Alesandru Duțu, 

Armata Română în război (1941-1945), București, Editura Enciclopedică, 2016.  


Prezentăm mai multe documente din arhiva istorică a Ministerului Apărării Naționale care reflectă contextul politic și militar al momentului intrării României în Al Doilea Război Mondial, împreună cu un extras din Registrul Istoric al Marelui Stat Major pentru perioada iunie 1941 – martie 1945.

$$$

 NE PUTEAM OPRI PE NISTRU ?.


În vara aceasta se vor împlini 84 de ani de la intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941. Prilej pentru unii de a-şi da cu părerea pe la televiziuni despre una sau despre alta, despre ce ar fi trebuit România să facă atunci şi nu a făcut sau despre ce ar fi trebuit să nu facă dar a făcut. Am văzut peregrinându-se fel de fel de specialişti şi experţi în datul cu părerea, dar prea puţini au reuşit să puncteze situaţia de atunci şi adevărul, iar chiar dacă au făcut-o, părerea lor s-a pierdut în corul pseudoanaliştilor de conjunctură. A mai zis şi preşedintele o chestie şi de aici a ieşit o păruială care a aruncat în desuetitudine orice analiză clară şi la rece a evenimentelor. Este tipic pentru media românească, orice dezbatere serioasă necesară este aruncată în contextul luptelor electorale, de parcă noi am fi permanent într-o campanie electorală. Dar atunci, în 1941, nu eram într-o campanie electorală, ci într-o luptă pentru existenţa statului român, asta uită majoritatea analiştilor de pe ecranele televizoarelor.

Am rămas uluit de ceea ce se discuta pe la televizor, indiferent de post, aceşti aşa zişi analişti dădeau sentinţe şi exprimau păreri după opinia lor de nezdruncinat, cam ce ar fi trebuit să facă România atunci, exemplul cui să-l urmeze, ce cale ar fi trebuit să apuce ca nouă să ne fie mai bine în prezent. I-aş întreba pe aceşti analişti care se pricep extraordinar de bine, au un simţ nemaipomenit asupra căii ce ar fi trebuit urmate atunci, în 1941, sau ce ar fi trebuit să facă sau să dreagă Antonescu tot în 1941, i-aş întreba pe aceşti analişti, dacă se pricep atât de bine să simtă care ar fi trebuit să fie tendinţa şi orientarea ţării, de ce nu au cumpărat la greu acţiuni la IBM la momentul potrivit, astăzi ar fi putut fi miliardari în dolari, nu? A, era pe vremea lui Ceauşescu şi nu puteau, dar atunci de ce nu au cumpărat acţiuni la Google sau la Facebook în anii 2000?

Adevărul este că e foarte uşor să faci o analiză post factum. Adică să analizezi un eveniment după ce acesta s-a petrecut. Poporul român, în înţelepciunea sa, a etichetat şi această meteahnă prin proverbul „După bătălie, mulţi viteji se arată!”, proverb extraordinar de potrivit în contextul temei în discuţie. Adaptându-l puţin, putem spune că „...mulţi analişti se arată!”. Ceea ce vreau să evidenţiez este aspectul că poţi să îţi dai cu părerea foarte autorizat despre un eveniment odată ce acesta a trecut, este foarte uşor să zici una sau alta odată ce faptul s-a consumat, când deja se ştie ce turnură au luat evenimentele. Ce poate fi mai simplu decât să spui că l-ai fi putut consilia pe kaiser în 1914 să nu pornească războiul, deoarece era clar că va pierde şi îşi va pierde şi tronul? Sau pe Napoleon în 1815, la Waterloo, spunându-i să nu-l trimită pe Grouchy după Blucher, deoarece Grouchy nu va ajunge la timp, dar Blucher o va face, schimbând soarta bătăliei. Ca şi o concluzie, am vrut să spun că este foarte uşor să fii deştept după ce lucrurile s-au petrecut. Este foarte uşor să-ţi dai cu părerea din fotoliu, la TV, când toată lumea ştie deja cum au evoluat lucrurile şi ce s-a petrecut. Totuşi, revin, de ce aceşti deştepţi nu au cumpărat acţiuni la Google? Nu voi putea să-mi răspund la această întrebare poate niciodată. Şi cred că nici ei.

Revenind, rămân multe întrebări asupra participării noastre în al doilea război mondial, respectiv asupra multor lucruri rămase cu semn de întrebare. Mi-am propus să încerc să răspund punctual la fiecare dintre ele, pe rând, deoarece subiectul este extraordinar de vast, cu neputinţă de expediat într-un singur articol. În acest articol mi-am propus să răspund la întrebarea pusă deja din titlu, respectiv, în 1941 ne puteam opri pe Nistru? O întrebare grea, pe marginea căreia a curs multă cerneală, dar din păcate prea puţine argumente solide pro şi contra. Voi încerca să răspund la această întrebare după părerea mea, dar aducând şi argumente, nu doar afirmaţii fără acoperire. Iar aceste argumente le-am grupat în mai multe părţi, după tipul lor. Sunt sigur că vor genera alte controverse, dar este bine dacă vor ajuta la lămurirea unor aspecte rămase în suspensie tocmai de către unii analişti prea puţin pregătiţi sau informaţi. Dar pentru o cât mai bună înţelegere, trebuie revăzut contextul internaţional al momentului 1941.

Calea spre trecerea Prutului

În 1919 am reuşit să realizăm România Mare. Am spus 1919, deoarece istoriografia comunista ne-a învăţat greşit şi am rămas cu această dată, de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, unde delegaţii români transilvăneni au votat pentru unirea cu România, dar acest lucru s-a realizat doar abia mai târziu, şi a fost nevoie de un război crunt pentru asta, războiul româno-ungar de la 1919 (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). La fel, Basarabia s-a unit cu România prin decizia Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, dar bolşevicii au fost izgoniţi nu de declaraţii şi şedinţe, ci de tăişul baionetei soldatului român. Şi la fel a fost peste tot. Să nu ne facem iluzii fără rost, România Mare a fost realizată şi confirmată de puterea armelor, nu de negocierile diplomatice din cancelariile europene. Putea Brătianu să negocieze până cădea jos la Paris, dacă Ardealul rămânea ocupat de trupele maghiare. Ce s-ar fi întâmplat atunci, cu toată diplomaţia? Dădea Parisul o rezoluţie şi ungurii s-ar fi retras de spaima rezoluţiei? Dacă nu s-ar fi retras, risca Franţa viaţa unui singur soldat francez ca să-i facă dreptate României? Cei ce cred asta dau dovadă de naivitate extremă. Atunci, Antanta a dat rezoluţia necesară, dar impunerea ei s-a făcut de către armata română, cu forţa armelor. De ce tratatul de la Trianon s-a semnat abia după ce ungurii au fost înfrânţi, abia la 4 iunie 1920? Abia după ce au fost bătuţi fără drept de apel de armata română, iar Budapesta ocupată la 4 august 1919. Ar fi mişcat Franţa sau Anglia vreun soldat ca să impună graniţele României Mari? Ba dimpotrivă, noi am fost chemaţi să acoperim flancul francez în primăvara lui 1919, atunci când aceştia cedau Odessa şi se retrăgeau spre Nistru. Atunci am trecut Nistrul, am ocupat Tiraspolul şi alte localităţi ca să protejăm stânga francezilor şi a celor trei divizii greceşti ce evacuau în grabă Odessa din calea bolşevicilor. Francezii au plecat cu tot cu trupele lor coloniale, şi noi am rămas singuri pe frontiera de est cu sovieticii. Ne-am bătut cu ei până la 1924 şi chiar după asta, un război de uzură lung şi costisitor (Lupte antibolşevice după Unire).

Vecinii noştri nu s-au împăcat niciodată cu ideea României Mari, le stătea ca sarea în ochi. În primul rând, ruşii, deveniţi sovietici. Dar nu numai noi intram în planurile lor expansioniste, ci întreg globul trebuia cuprins în coşmarul ideologiei roşii. Numai că noi, polonezii şi finlandezii eram cei mai aproape, primii în calea lor. Ungurii şi bulgarii, învinşi în primul război mondial, aveau ţelurile lor revizioniste şi revanşarde, mai ales primii. Pentru a-şi redobândi imperiul pierdut s-au făcut aliat şi cu Hitler în politica sa revizionistă. Asta după ce au fost rând pe rând monarhişti procentrali, apoi revoluţionari şi republicani antantofili din 16 noiembrie 1918, apoi din martie 1919 bolşevici, până la ocuparea de către români a Budapestei la 4 august 1919. Recunoştinţa lor pentru că i-am scăpat de teroarea bolşevică a lui Bela Kuhn a fost politica clar antiromânească şi deschis pentru revizuirea frontierelor României, bineînţeles în favoarea Ungariei. Şi era clar pentru oricine că Ungaria nu va ezita să lovească pe la spate atunci când va găsi momentul favorabil, dar nu singură, ci în alianţă cu alţii.

Pentru a se proteja de un astfel de eveniment, România a încheiat mai multe tratate şi alianţe cu statele care aveau interesul în păstrarea status-quo-ului şi a păcii în estul european. Tratatul şi Convenţia Militară cu Polonia au fost semnate la 3 martie 1921, reînnoite în 1926 şi 1931, la care se adăuga Tratatul de Garanţii (1926). Conform acestor tratate, România şi Polonia se angajau să se sprijine reciproc în cazul unei agresiuni din est. Între 1920 şi 1922 se încheie convenţiile politice şi militare bilaterale între România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), iar la 14 septembrie 1923 era semnată la Praga Convenţia Militară a Micii Antante, cum avea să se numească această alianţă. Aceasta prevedea faptul ca România şi Iugoslavia să se susţină reciproc în cazul unei agresiuni din partea Bulgariei, iar în 1929 s-au încheiat condiţiile de conlucrare ale celor trei armate, pentru ca la 19 decembrie 1931 să se încheie o nouă convenţie militară ce stipula în cazul unui război generalizat scoaterea din cauză a Ungariei printr-o acţiune comună. Era necesară această convenţie, dacă ne amintim că în 1919 noi le-am venit în ajutor cehoslovacilor, iar sârbii nu au intervenit în războiul nostru contra Ungariei bolşevice. Mai târziu, în 1934, miniştrii de externe ai României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei încheiau pactul de constituire a Înţelegerii Balcanice cu scopul coordonării statelor antirevizioniste din Balcani şi garantarea graniţelor actuale. În 1936 urmează şi convenţia militară, care prevedea inclusiv zonele de concentrare şi cuantumul forţelor în cadrul unei agresiuni a Bulgariei. Franţa garantase graniţele României Mari încă din 1920, iar Tratatul de Amiciţie şi Colaborare româno-italian a fost semnat la Roma la 16 septembrie 1926. Prin acesta din urmă, România şi Italia se angajau să-şi acorde sprijin reciproc pentru apărarea graniţelor confirmate de tratatele de pace. În urma politicii revanşarde a lui Mussolini şi a apropierii acestuia de Hitler, Italia va denunţa tratatul în 1934.

Ascensiunea lui Hitler la putere în Germania (ianuarie 1933), politica sa revanşardă, ezitările franco-britanice, iar mai apoi alianţa sovieto-germană (Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) vor pulveriza alianţele României ducând la dezmembrarea ţării din vara lui 1940. Pe rând, atribuirea regiunii sudete din Cehoslovacia Germaniei în cadrul Acordului de la Munchen (29-30 septembrie 1938), cu aprobarea Angliei şi Franţei, apoi dezmembrarea Cehoslovaciei (15 martie 1939), a dus la dispariţia unuia dintre aliaţii din Mica Antantă. Dispariţia Poloniei, înghiţită de germani şi sovietici, a fost un alt pas. A urmat căderea Franţei în mai puţin de şase săptămâni, armistiţiul fiind semnat la 25 iunie.

A doua zi, URSS ne cerea ultimativ cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Iniţial sovieticii intenţionau să ceară întreaga Bucovină (Ribbentrop a fost informat de sovietici la 24 iunie) dar în 26 iunie au venit cu pretenţiile reduse la jumătatea de nord a Bucovinei, posibil şi la intervenţia lui Hitler pentru care Bucovina a fost o surpriză, deoarece nu era prevăzută în anexa secretă a acordului dintre Ribbentrop şi Molotov. Ameninţaţi de un război pe două sau chiar trei fronturi, cu ungurii şi bulgarii care abia aşteptau să ne înfigă cuţitul în spate, ne-am adresat aliaţilor rămaşi. Grecia şi Iugoslavia ne-au conjurat să cedăm şi să nu tulburăm pacea din regiune, singura ţară care a declarat că îşi va îndeplini întocmai obligaţiile militare asumate a fost Turcia. În acest caz, dacă intram în război cu URSS şi eram atacaţi de bulgari, turcii ar fi pornit la război împotriva acestora. Dar ce făceam cu Ungaria, care ar fi atacat în mod sigur? Am fi avut nevoie de sprijinul Iugoslaviei, singura în măsură să intervină la timp împotriva ungurilor. Dar Iugoslavia, ca şi Grecia, a spus nu. Ca o ironie, atât Iugoslavia, cât şi Grecia, în mai puţin de un an vor fi ocupate de germani.

Mai departe, un aspect asupra căruia ar trebui insistat, mai ales că prezintă similitudini şi cu situaţia noastră de astăzi. Politicianismul nostru, veşnica gâlceavă între partide, lipsa de scrupule şi corupţia politicienilor ne-au făcut ca în zorii celui de-al doilea război mondial să avem prea puţini militari capabili la posturile de decizie din cadrul armatei, iar armata să fie insuficient dotată cu armament modern. Nu eram prea diferiţi faţă de ziua de astăzi, când chiar imnul naţional este ciuntit pentru sterila gâlceavă politică. Norii se adunau de mult deasupra României, dar politicienii îşi vedeau liniştiţi de veşnicele lor certuri meschine. Am avut parte şi de un rege mai preocupat de putere decât de nevoile apărării, astfel că am ajuns la situaţia din 1940 insuficient dotaţi şi înzestraţi militar.

Doar câteva exemple. Cu un an înainte s-a văzut în campania germană din Polonia importanţa tancurilor şi aviaţiei care să lucreze împreună, coordonat. Au fost militari care au scris asta în lucrările de specialitate, printre ei fiind generalul Gheorghe Dabija sau Radu R. Rosetti, ultimul susţinând numeroase conferinţe la Academia Română pe această temă. Câţi politicieni s-au obosit să înveţe ceva, erau mai importante scandalurile de corupţie tocmai pe furniturile armatei. În mai începe campania germană contra Franţei, din nou un blietzkrieg bazat pe binomul tanc-avion. Întreb, câte tancuri avea România nu în iunie 1940, la ultimatumul sovietic, ci un an mai târziu, la trecerea Prutului? 70 (şaptezeci) de tancuri R-2 Skoda, depăşite şi acestea. Încă din anii ’20 s-a elaborat un program de construire a 3000 (trei mii) de cazemate întărite pe malul Nistrului, ca apărare înspre URSS. Câte au fost gata mai bine de zece ani mai târziu, la 26 iunie 1940? O sută. Scuze se pot găsi ulterior, că a fost criza din 1929-1933, şi multe altele. Chestia cu criza vă sună cunoscut? Nici azi nu se găsesc bani pentru achiziţionarea de avioane de luptă moderne, doar e criză, nu?

În Consiliul de Coroană doar şase au fost pentru rezistenţă (Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu), restul de 20 fiind pentru acceptarea ultimatumului. După cedarea a jumătate de Ardeal (cu arbitrajul inclusiv al Italiei, reprezentată de Ciano, cu care avusesem un tratat de garantare a frontierelor), este chemat la putere generalul Ion Antonescu care îl forţează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai.

Ce putea face Antonescu în momentul următor? Trec pe scurt peste partea asta, ar trebui ea singură să fie un studiu mai aprofundat. Avea două soluţii, nu exista cale de mijloc. Ori cu sovieticii, ori cu germanii. Franţa dispăruse ca putere politică şi militară, Anglia lupta izolată pentru insula ei. Urma bătălia Angliei, dar dacă germanii ar fi debarcat în 1940, la superioritatea lor tehnică din acel moment, Anglia nu ar fi avut prea mulţi sorţi de izbândă. Antonescu putea să se orienteze spre sovietici, când avea informaţii despre barbaria cu care aceştia trataseră românii doar cu o săptămână în urmă? Când asistase, ca militar, la toate tentativele de destabilizare a României prin invaziile bolşevicilor din anii ’20 care doreau să bolşevizeze România, aşa cum făcuseră deja cu ţările baltice? Să se înţeleagă cu Stalin, cel care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise? Opţiunea cealaltă era logică şi normală. Dacă nu alegea, România era ocupată ori de către unul, ori de către altul, se afla între ei. Sau, cel mai probabil, s-ar fi ajuns la o împărţire ca şi în cazul Poloniei.

Cimitirul militar de la Ţiganca

De ce nu ne puteam opri pe Nistru?

La 22 iunie 1941, generalul Antonescu dă celebrul ordin „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, angajând armata română în război alături de Germania împotriva URSS (operaţiunea Barbarossa). 22 iunie 1941 rămâne data oficială a intrării României în al doilea război mondial. Dar oare să fie aşa? Oficial, da, dar neoficial? S-a încheiat pacea dintre România şi soviete, după declaraţia de război a acestora din 1 mai 1919? Dar 26 iunie 1940, atacarea soldaţilor care se retrăgeau, nu era parte a unui război? Căpitanul Ioan Boroş, împuşcat mortal la Herţa de către trupele sovietice la 29 iunie 1940, când a ieşit în faţa lor spunându-le că au depăşit linia de demarcaţie, nu a căzut în război? Aşa a fost ocupat şi ţinutul Herţa în iunie 1940, chiar dacă nu era parte a cererii ultimative a lui Stalin. Dar interminabilele provocări de la frontieră dintre iulie 1940 şi iunie 1941, ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării, luptele de uzură, ciocnirile pe graniţă rezultate cu morţi şi răniţi, nu fac parte din război? Mai trebuie amintite avioanele de recunoaştere sovietice care survolau zilnic teritoriul românesc încă din mai 1941? De aceea spun că data oficială este mai mult decât discutabilă.

Am atacat Rusia Sovietică la 22 iunie 1941 (s-ar putea spune că am contraatacat-o) alături de armata germană. Frontul românesc era parte a Grupului de Armate Sud condus de generalul Gerd von Rundstedt, practic partea sudică a acestui front. Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă, corpurile 3,5,11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 inf, 1 gardă, 1 grăniceri, brig 7 cav, brig 1 şi 2 fortificaţii şi reg 17 inf) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert, corpurile 11, 30 şi 54 germane cu diviziile 46, 50, 76, 170, 198, 239 şi ulterior 72 infanterie, la care se adăugau Corpul de cavalerie român, cu brig 5 şi 6 cav, şi diviziile române 5,6,8,13,14 inf şi 1 blindată) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu, cuprinzând Corpul de munte cu brigăzile 1,2,4 munte, divizia 7 infanterie, brigada 8 cavalerie), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”. În primă fază, acest grup de armată avea sarcina de a fixa forţele inamice, împiedicându-le deplasarea spre nord, acolo unde configuraţia frontului făcea necesară executarea primei lovituri şi înaintarea trupelor germane până la obţinerea unei continuităţi logice a frontului. Întreg frontul avea o formă înaintată în partea de sud, de aceea trebuia aşteptat ca ofensiva Grupului de Armate Centru să ajungă aliniamentul Grupului de Armate Sud. Dar pentru fixarea inamicului erau necesare dese incursiuni pentru testarea tăriei şi voinţei de luptă a inamicului, pregătind ofensiva viitoare prin ocuparea unor capete de pod de esenţiale pentru desfăşurarea operaţiunilor.

În faţa lor, Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor. Ne-am bătut bine, dar am şi avut pierderi importante, 5011 morţi, 14898 răniţi şi 4487 dispăruţi, nu numai datorită lipsei de experienţă inerentă la un început de campanie, dar şi faptului că aveam în faţă poate cel mai puternic corp de armată din întreaga Armată Roşie, Armata a 9-a sovietică. Şi fără îndoială, corpul cel mai puternic de izbire a fost Armata a 11-a germană, împreună cu unităţile româneşti din cadrul acesteia.

Cam atât, deocamdată, despre campania pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar ca să răspund la întrebarea din titlu, va trebui să iau în calcul mai multe tipuri de cauze.

Cauzele operaţionale

Chiar şi din forma porţiunii dintre Prut şi Nistru, mai lată la sud şi mai îngustă la nord, se putea deduce că nu am fi avut cum să atingem Nistrul concomitent. Mai era şi natura terenului şi gradul de rezistenţă opus de adversar. De exemplu, divizia a 35-a română este înfrântă în faţa masivului 

$$$

 22 iunie 1941.


 ANGAJAREA ROMÂNIEI în al DOILEA RĂZBOI MONDIAL.


Alesandru DUȚU


Ion Antonescu: 


,,Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”. 


Ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică în vara anului 1940 a făcut ca obiectivul principal al angajării României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, alături de Germania, să devină reîntregirea teritorială, repunerea graniței pe Nistru. 


Intuind planurile germane, Ion Antonescu a valorificat contextul internaţional şi a decis singur angajarea țării în război de partea Reich-ului, cerând militarilor români, prin celebrul ordin


 ,,Ostaşi: vă ordon treceţi Prutul”!:  


,,Zdrobiți vrăjmașul din răsărit și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”. 


Poziţia Conducătorului Statului român s-a dovedit a fi în contradicţie cu cea a liderilor partidelor politice democratice, Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, care deşi urmăreau şi ei reîntregirea națională, nu doreau angajarea ţării în război alături de Germania. Nu s-au opus însă trecerii Prutului.


 Deşi nu fusese consultat, regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu, în chiar prima zi de luptă, o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români ,,sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”.


 Răspunzându-i (25 iunie 1941), Ion Antonescu i-a mulțumit pentru ,,cuvintele de îmbărbătare și de apreciere”, l-a asigurat de ,,devotamentul” său și și-a exprimat încrederea în victorie ,,pentru Țară și pentru Majestatea Voastră”. 


Vestea începerii luptei eliberatoare din estul țării a fost primită cu bucurie de majoritatea populaţiei, în pofida grijilor privind soarta celor dragi şi apropiaţi chemaţi să lupte pentru reîntregire. 


,,Ca un torent – consemna ziarul ,,Timpul”, la 22 iunie 1941, referindu-se la atmosfera din Bucureşti –, lumea a coborât în stradă, îmbrăţişându-se. Ochii tuturor erau plini de lacrimi… Pieţele, mai ales, sunt o mare de capete. Orchestrele militare cântă marşuri patriotice. Deodată, cineva, de lângă statuia regelui Carol I, se desprinde şi invită la paşi măsuraţi de horă pe o bucovineancă în pitorescul ei costum naţional. A fost ca o descărcare electrică. S-a întins o horă demnă de condeiul lui Coşbuc”.  


Impunătoare manifestaţii de acest fel au avut loc şi în alte oraşe şi sate ale ţării.


Declaraţii de adeziune faţă de lupta eliberatoare a armatei române au făcut Patriarhia şi Academia Română, precum şi alte instituţii reprezentative ale statului. 


În cadrul Armatei ,,micile nemulţumiri – aşa cum releva o sinteză a Corpului 3 armată – au dispărut şi fiecare este gata şi aşteaptă cu înfrigurare să-şi facă datoria faţă de ţară pentru restabilirea graniţelor noastre strămoşeşti”.


 Mulţi comandanţi de unităţi şi mari unităţi sau simpli ofiţeri şi-au exprimat sentimentele în declaraţii prin care şi-au mobilizat subordonaţii la îndeplinirea datoriei faţă de ţară. 


,,Zburători – se adresa aviatorilor generalul Gheorghe Jienescu, ministru secretar de Stat al Aerului –, onoarea de a purta la biruință, pe cerul românismului, cocarda tricoloră vă aparține. Consemnul zilei este: echipajul care a terminat muniția în încleștarea luptei și nu vede victoria se proiectează cu mașina în pasărea dușmanului... Tineret zburător, sună buciumurile și codrii răsună, uruie cerul. În cântec de motoare, cântecul națiunii, la arme, la manșe, cu Dumnezeu înainte”. 


,,Este faza sfântă a reclădirii României Mari – releva și generalul Ion Sion, comandantul Diviziei 1 blindate –, zguduită atât de puternic de ultimele cataclisme. Mai mult ca oricând, astăzi Țara are nevoie de întreg sacrificiul nostru pentru a o face să trăiască iarăși între vechile hotare. Este idealul nostru, al tuturora, este idealul Patriei. Acest gând, adânc săpat în sufletul nostru trebuie să constituie singurul crez pentru care toți românii trebuie să luptăm”. 


Aceeaşi stare de spirit era înregistrată şi în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reîncadrarea în armată.  


În acest context, Ministerul Apărării Naționale a emis un Comunicat (27 iunie) prin care ruga ,,să nu se mai facă astfel de cereri” și aducea la cunoștința generală că ,,fiecare trebuie să-și facă datoria în sfera de activitate, acolo unde se găsește, contribuind astfel mai bine și ușurând efortul celor de pe front”. Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând. 


Tot atât de adevărat este și faptul că mulți au încercat (și reușit) să evite concentrarea și trimiterea pe front, preferând bulevardele, restaurantele și cafenele Capitalei.  


Pe front luptele s-au dovedit a fi deosebit de dificile, pierderile fiind mari încă din primele zile de război. Acest lucru s-a datorat nepregătirii corespunzătoare a armatei din timp de pace (instruire, dotate etc.), dar și rezistenței îndârjite opusă de trupele sovietice. 


Pe larg: 


Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Război şi societate, România: 1941 – 1945, vol. 1, Editura RAO, Bucureşti, 1999; Alesandru Duţu, Armata română de la Prut la Stalingrad şi înapoi la Prut, 1941-1945, Editura Lexon-Prim, Chişinău, 2015.

$$$

 "OSTASI, VA ORDON TRECETI PRUTUL!"


La 22 iunie 1941, armata germană a lansat atacul asupra URSS pe tot frontul, de la Marea Baltică în nord până la Marea Neagră, în sud. În acelaşi timp România a intrat în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile Basarabiei şi Nordului Bucovinei, ocupate un an mai devreme de către sovietici.Ion Antonescu a fost înştiinţat de Hitler despre campania din Est la sfârşitul lui noiembrie 1940, în timpul primei sale întrevederi cu Führer-ul de la Berlin. La 12 iunie 1941, liderul statului român a fost informat despre faptul că războiul împotriva URSS va începe pe 22 iunie 1941. La miezul nopţii în noaptea de 21 spre 22 iunie, în trenul Marelui Cartier General al Armatei, generalul german Eugen von Schobert şi Ion Antonescu au ridicat un pahar de şampanie pentru campania care avea să înceapă în scurt timp.La 22 iunie, ora 0, prin decretul-lege nr. 1798 a fost mobilizată armata de uscat, aer şi marină. Erau gata de luptă 325 685 militari din compunerea Armatei 3 şi 4, corpurile de munte şi cavalerie, aviaţia militară, marina cu cca. 40 de nave. Dislocarea în teritoriu, de la nord la sud, era următoarea: în Bucovina, Armata 3 română, comandant general de corp de armată Petre Dumitrescu, întărită de corpul de munte, comandant generalul de divizie Gheorghe Avramescu; şi cu corpul de cavalerie, comandant generalul de divizie Mihai Racoviţă, în nordul Moldovei, între Vicovu de Sus – sud Dorohoi-Hăneşti; armata 11 germană, comandant general Eugen von Schobert, în partea de nord-vest a Moldovei între Hăneşti şi Comarna, la sud-est de Iaşi; Armata 4 română, comandant generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă.

Multă vreme, data de 22 iunie 1941 a fost trecută sub tăcere de propaganda comunistă. Ar fi trebuit date explicaţii despre cât de nepregătită era Uniunea Sovietică pentru război, despre colaborarea la un nivel foarte înalt cu Germania nazistă la începuturile războiului şi, mai apoi, despre cine era răspunzător de masivele pierderi înregistrate în primele luni de după invazie.

„Ostaşi, Vă Ordon: Treceţi Prutul! ... Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii Voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre“ – acesta este ordinul de luptă transmis de către conducătorul statului român, Mareşalul Ion Antonescu, pe data de 22 iunie 1941.

Mareşalul Ion Antonescu şi întreg poporul român au avut în acea perioadă un singur scop: refacerea teritorială a României, atât cât mai era cu putinţă.

$$$

 22 Iunie: 


Începutul „Operațiunii Barbarossa”, numele de cod prin care Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică.


Prof. Viorel Gutu 


În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, la radioul german, era citită proclamaţia lui Adolf Hitler, prin care se anunța atacarea Uniunii Sovietice. Această acțiune a fost considerată de către cercetători, ca fiind cea mai mare greşeală strategico-militară a lui Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deoarece eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei naziste. Frontul de răsărit, care a fost deschis prin această operațiune, avea să devină cel mai mare teatru de lupte din timpul războiului, pe acest front purtându-se unele dintre cele mai mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești. Hitler era convins că germanii au nevoie de „spațiu vital”, adică de teren și materii prime, ce puteau fi găsite numai în răsăritul Europei. Astfel, scopul declarat al naziștilor era distrugerea populației slave din răsărit, pe care o considerau inferioară din punct de vedere rasial și înlocuirea acesteia cu populație ariană germană. Cu toate că generalii săi îl avertizaseră asupra pericolului unui război dus pe două fronturi, Hitler se considera un geniu militar și nu a ținut cont de sfaturile colaboratorilor săi, mai ales că el era conducătorul

 armatei ce „îngenunchease’’ Franța și cucerise aproape jumătate din Europa. Astfel, în cadrul pregătirilor pentru atacarea Uniunii Sovietice, Hitler a ordonat deplasarea a peste trei milioane de soldați către frontiera sovietică, după ce cu căteva luni înainte ordonase stocarea în depozitele din estul Germaniei a unor cantități uriașe de materiale necesare atacului. La data 22 iunie 1941, orele 4:45 dimineața, forțele germane au atacat Uniunea Sovietică, iar șocul atacului s-a datorat în special numărului foarte mare de unități germane, care împărțite în 3 grupuri de armate acţionau spre Leningrad în nord, spre Smolensk şi Moscova în centru şi spre Kiev și bazinul Donbas, în sud. Atacul armatei germane a fost devastator, forţele naziste obţinând victorii pe un front care se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră, reușind ca până în decembrie 1941 să ajungă până în apropierea Moscovei, moment în care frigul năprasnic va face ca ofensiva germană să fie oprită si să înceapă contraofensiva Armatei Roșii.

$$$

 L A S Â N Z I E N E 

(Din vatra satului)


Răul și binele se-ntrec

în noaptea Sânzienelor

și până către zori petrec,

prinși în jocul Ielelor.


Se deschid cerurile-n taină

și Sânzienele se-arată

în haina lor cea diafană,

prinzându-se în horă,roată.


Și tot ce calcă în picioare,

iarbă,flori și-a lor semințe,

devin tămăduitoare

și leac la boli și suferințe.


În zborul lor,de bune Zâne

revarsă dar și bogăție,

bob mare-n holdele de grâne,

în sate și peste câmpie.


Desculțe și-n cămașă albă

ies fetele flori să adune,

din ele să-mpletească salbă

și să le prindă în cunune.


Se duc pe pajiști înflorite.

Cu roua zilei răcoroase

fețele spre-a le fi stropite,

să fie peste an frumoase.


Se pot vedea din loc în loc

pe-acoperișul de la casă,

cununi din flori de busuioc

semn,că fata va fi mireasă.


Pe dealuri,focuri se aprind

și roți de foc spre sat coboară.

Feciorii,peste sat strigând

vorbe de duh și de ocară.


Sar peste limbile de foc

s-alunge duhurile rele,

s-aducă satului noroc

și bine întru toate cele.


Nevestele ies pe ogoare 

să vadă holdele de grâu.

Copiii înroșiți de soare,

gălăgioși se scaldă-n râu.


După ce în gospodărie

toate le-au pus la locul lor,

bărbații ies pe la chindie

la prăvălie, în pridvor

la joc de cărți și o răchie.


Pe lavițe de lemn,la drum

ies cei bătrâni, șezând la sfat

vorbesc de toate,ce și cum

era de Sânziene-n sat.


Târziu,când soarele-a apus,

cu toții se retrag spre casă.

Și Sânzienele s-au dus

urmând, la anul iar să iasă.


Dionisie-Dinu Pop

Marghita BH./ 22 Iun.2018

$$$

 SCRISOARE TATEI, DINCLO 


ADRIAN PĂUNESCU 


Mă iartă, tată, pentru tot ce este,

Să tac aș vrea și să mă sting aș vrea,

Că nu ți-am dat, de luni și luni, o veste

Și cea pe care-acum ți-o dau, e rea.


E prima oară când, rănit la frunte,

Spre amintirea ta mă-ntorc înfrânt

Și n-are cine să mă mai înfrunte,

Acum, când eu te caut în mormânt.


Matale ce mai faci, iubite tată,

A câta iarbă ai ajuns să fii?

Pe-aici e mult mai rău ca altă dată,

Nici iarba nu mai crește pe câmpii.


Eu nu am alt popor, să-l schimb pe-acesta,

Nu pot să-l dau, la nu știu ce bairam,

Cum ne schimbăm cămașa, haina, vesta,

Eu altul n-am și nici nu vreau să am.


La revedere, umbră supărată,

Și-aștept momentul întemeietor,

Când voi veni lângă matale, tată,

Sub tălpile aceluiași popor.

$$$

 MAREA UMILINȚĂ


CORNELIU VADIM TUDOR


Ferice, dar de voi, prieteni morți

Că nu vedeți cum ni se sparge tara,

Cum lupiitrag cămașa ei la sorți

Și-n iarnă ni se schimbă primăvara.


Eu pe-ntuneric scriu acest poem,

Niște nemernici iar ne-au stins lumina,

Pe cine să înjur sau să blestem

Cînd noi, românii, purtăm toată vina?


Și gazele, ca mîine, s-or opri,

Pe urmă vom bea apă ruginie

Trăim calvarul ăsta zi de zi,

Drum bun spre Evul Mediu, Românie!


Nici n-ai unde să suni, toți se ascund

Ești prizonierul neamurilor proaste

La Primărie? Ești prea rupt în fund!

La Minister? Te bate la trei coaste!


Nici o instanță nu te bagă-n seamă

Nici nu exiști tu, cetățean de rînd,

Ţesutul societății se destramă,

lar statul e doar un vampir flămînd.


TU nu mai știi ce-i aia "trai decent",

în beznă stai, te speli cu apă rece

Mai cald e-afară ca-n apartament

Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.


Îmi beau cafeaua trist și gînditor,

Nu mai fumez, dar viciul tot mă mușcă

Regret profund că sînt doar scritor,

Aș da stiloul astăzi pe o pușcă.


Aprind o lumînare și mắ văd

În casa scundă, a copilăriei,

Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd,

Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.


Însă atunci era după război,

Rănită era ţara și datoare

Acum, ea este pradă la strigoi

Și sclava unei Mafii-ngrozitoare


Am dat lumina, gazele si apa

Pe mîna unor mercenari străini,

Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa,

Scot bani din piatră seacă și din spini.


Nu ne putem gospodări în viaţă?

Ajuns-am un popor de retardati?

Atunci e clar: scuipați-ne în față!

Ne place să fim viermi? Să fim călcați!


Umilitoare e această stare

Să nu mai ai nimic în tara ta,

Să vezi cum ultima redută moare

Și să te rogi de moarte să te ia.


Eu vă invidiez, amici plecați

în altă lume, unde e lumină,

Acolo sînteţi toți, surori și frați,

Si beți nectar, nu apă cu rugină


V-a luat la vreme Dumnezeu la cer,

Eu văd în asta, poate, o răsplată,

El v-a ferit de acest timp mizer

Cînd țara noastră e crucificată


Cînd lumea plînge-n pumni și n-are bani

Nici de mîncare sau medicamente

în timp ce politrucii talibani

Fac și desfac Guverne, Parlamente.


E un dezastru grav și general,

Mai jos de-atîta chiar că nu se poate

Mai bine-n groapă decît la canal

Și cred că doar războiul mondial

Ne poate vindeca de lașitate!

$$$

 În această noapte, în 1941, a început războiul dintre Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin.


Războiul Mondial începuse mai demult, încă de când Stalin i-a păcălit pe cehi să nu accepte Munchenul, că îi ajută el împotriva lui Hitler. Și pe englezi i-a păcălit, că dă el 100 de divizii, dacă i se asigură culoare de trecere prin Polonia.


Sau poate odată cu războiul civil din Spania, în care bolșevicii s-au implicat până peste urechi.


De fapt, pe Stalin îl interesa să aibă frontieră directă cu Reichul – altfel nu putea să atace prin surprindere.


În august 1939, Stalin își asigurase spatele, lichefiind armata 6 japoneză la Halhîn Gol. Jukov.


În 1940, Stalin își asigurase și controlul Mării Baltice, prin intrarea armatei roșii în Estonia, Lituania și Letonia. Prin asta îl tăia pe Hitler de nichelul finlandez și de minereul de fier suedez. Își asigurase și posibilitatea de a ieși rapid la Golful Botnic, după Războiul de iarnă, pe care nu l-au înțeles decât românii. Voroșilov.


Stalin își asigurase și Ploieștiul, după ce a ocupat Basarabia și putea să taie în 48 de ore livrările de petrol românesc pentru Germania.


Stalin își asigurase și culoarul Cernăuți - Lvov, prin ocuparea Bucovinei, prin care putea ajunge în Germania fără să mai traverseze Vistula și Oderul pe unde erau mai late. Același Jukov.


Numai că Hitler a atacat primul.


Dacă nu ar fi făcut-o … în triajul din Tiraspol, în iulie, ai noștri au găsit 10 vagoane cu hărțile României și încă 17 vagoane cu ghiduri de conversație ruso-române, format mic, de pus în buzunar, cu bun de tipar mai 1941, în timp ce Armata Roșie nu avea hărțile propriului teritoriu, pe care trebuiau să îl apere. Și normală degringolada din vara lui 41.


În mai și iunie 1941, Stalin și-a împins armata până la noua frontieră cu Reichul lui Hitler. În primii 20 de kilometri de la frontieră erau cam 2/3 din armata roșie. Tancurile, depozitele de muniție și carburanți, tunurile și unitățile rușilor erau la câțiva kilometri de tancurile, depozitele de muniție și carburanți, de tunurile și unitățile nemților.


Dacă nemții erau agresivi și voiau să atace, ce voiau rușii?


Din prima salvă, nemții au lovit tot ce se putea lovi. În primul rând, comandamentele. Rușii au pierdut mii de avioane pe care le țineau pe aerodromuri improvizate lângă frontieră. La Malnîv, în sectorul est Lvov, rușii aveau un regiment de Iliușinuri pe un aerodrom care era la 3 kilometri de frontieră. Un regiment de avioane de atac la sol. Erau 82 de avioane. Din prima salvă de artilerie, nemții au lovit cisternele cu carburanți. Din a doua, depozitul de bombe. Depozit e mult spus. Era, de fapt, o grămadă de bombe, stivuite sub cerul liber.


Cu toate astea, rușii au început să decoleze. 82 de Iliușinuri pe o singură pistă amenajată ... plecau cam unul pe minut. Decolaseră 24 – dar nu să lupte ci să fugă – nu aveau arme – când nemții au ajuns cu Panzer IV și le-au distrus, practic, cu șenilele. Doar doi piloți au reușit să se salveze. Ceilalți nu, pentru că aveau foarte puțin carburant și au aterizat pe câmp sau pe șosele și au fost prinși de nemți sau au pierdut timpul să se orienteze – nu aveau hărțile propriului teritoriu și au aterizat în spatele tancurilor lui Von Rundstedt, care înaintaseră în linie dreaptă cu viteză maximă.


A fost cel mai mare dezastru militar de până atunci.


Pe 22 iunie 1941, ora 3 dimineață, nemții au atacat URSS. Era duminică. La ora 12:00, pentru că Stalin nu a avut curajul, Molotov a ieșit la radio și a anunțat poporul sovietic că e război.  


Pe seară, au început să apară afișe: Rodina Mat’ zovet! ( Patria mamă te cheamă! ). Afișul e parte din istorie. Partea ciudată e că același afiș a apărut la Habarovsk, în Extremul orient, în dimineața zilei de 23 iunie ( Habarovsk e cu 7 ore mai devreme ). Adică afișul era gata făcut și distribuit dinainte de atacul nemților, semn că basmul cu nepregătirea lui Stalin pentru război a fost o cioacă ordinară. Două zile după aia, a apărut la radio cântecul Stavai strana agromnaia ( ridică-te, măreață țară ). Rezerviștii nu au așteptat chemările – oricum aveau consemn să se prezinte la unități iar recruții s-au dus singuri la centrele de recrutare deschise în Moscova încă din duminică aia.


Pe 24 iunie, nemții au găsit în Ucraina primele tancuri grele KV. Singurele tancuri grele din lume de atunci. Pe care le-au distrus ușor pentru că n-aveau nici muniție și nici motorină.


În 1941, bolșevicii pregăteau cea mai mare ofensivă văzută vreodată – împotriva Germaniei. 5 milioane de oameni cu 20.000 de tancuri și 34.000 de tunuri – ăsta era doar primul val. Armata roșie reformată, dotată și instruită timp de un an și jumătate. Pe 19 august 1939, în ziua când Stalin l-a chemat pe Ribbentrop la Moscova să semneze cu Molotov porcăria aia de tratat, mustăciosul a decis introducerea armatei obligatorii pentru cetățenii sovietici de până în 35 de ani care nu făcuseră armata – da, în URSS, până în 1939, armata nu a fost obligatorie. Și au luat la oaste milioane de oameni – pentru doi ani. Legea a fost aprobată în Congresul Unional pe 1 septembrie dar, ce chestie, pe 19 august au fost înființate sute de divizii care să-i primească pe cei care urmau să fie recrutați.


Întrebați mult timp după, bolșevicii care i-au supraviețuit lui Stalin au spus că au introdus serviciul militar obligatoriu pe doi ani la 1 septembrie 1939 pentru că atunci începuse războiul mondial. O minciună sfruntată – nimeni nu știa atunci că începuse războiul mondial. Era doar un război între Germania și Polonia. Care începuse de câteva ore. Singurul care știa că urma un război mondial era Stalin. Pentru că planificase invazia Europei de către Armata Roșie cel târziu în septembrie 1941. Atunci ar fi trebuit să lase la vatră 4 milioane de oameni. Deci, trebuia să atace în vară.


Dar nemții au atacat primii, devansându-I pe Stalin cu vreo două săptămâni. Evident, i-au prins pe ruși cu pantalonii jos. Unde erau tunurile, nu era muniția. Unde erau tancurile, nu era motorina. Unde erau ofițerii încă nu ajunseseră soldații.


Iar bolșevicii nu aveau nici hărțile propriului teritoriu. Așa că zeci de divizii s-au învârtit pe coclauri prin Bielorusia și Ucraina, până când au i-au ajuns nemții și i-au luat prizonieri.


În vara și toamna anului 1941, armata roșie a pierdut aproape 3 milioane de oameni. Peste 2 milioane au fost luați prizonieri.


Stalin însă nu a disperat. A aruncat în luptă eșaloanele trei și patru ale invaziei și i-a oprit pe nemți la Moscova. Frontul s-a stabilizat. Apoi,a început să atace în ianuarie, fără să fie pregătit. Și și-a luat-o. Nemții au blocat tot, iar după câteva luni au spart frontul și au trecut de Harkiv spre Stalingrad și nordul Caucazului. Au lichidat și armatele sovietice din Crimea. Nemții au blocat ofensiva lui Jukov de la Rjev, o căsăpeală îngrozitoare. Practic, în 1942, din cauza atacurilor nepregătite, rușii au pierdut și mai mulți oameni decât în 1941. Dar ăștia nu au mai fost luați prizonieri ci uciși în luptă.


În 1939, Stalin avea în armata roșie 1,5 milioane de oameni. Încă din 1932 încorporase între 50-60% din contingente. Acumulase milioane de tineri care nu făcuseră armata.


Iar în septembrie 1939 a început să-i cheme și pe cei care nu făcuseră armata.


În 1940, a mărit stagiul militar la 2 ani.


În iunie 1941, armata roșie avea 5.5 milioane de oameni. Din care jumătate erau în armata de 2 ani. Era obligat fie să îi lase la vatră în septembrie fie să declanșeze el însuși războiul cu Germania.


Dar nemții au atacat primii.


Stalin a pierdut milioane de soldați. I-a înlocuit rapid. Pe parcursul războiului, prin armata roșie au trecut 28 de milioane de oameni. Minim 11 milioane au murit.


În iunie 1941, nemții i-au dat pe bolșevici peste cap cu un atac în surprindere asupra armatei roșii, care la rândul ei, se pregătea de atac.


Până la Moscova, nemții și rușii s-au luptat în două etape distincte: atacul inițial, în care nemții au șters de pe fața pământului cam o jumătate din armata roșie, aflată în diverse stadii de pregătire pentru propriul atac, în primii 15-20 de kilometri de la frontieră și faza a doua, în care eșalonul de acoperire al armatei roșii s-a consumat în atacuri eroice dar sterile împotriva Wermachtului.


Divizii și corpuri de armată sovietice erau aruncate în operațiuni fără niciun fel de pregătire. În cel mai rău caz, nemții îi tocau liniștiți și apoi treceau mai departe. În general, nemții evitau lupta. Pur și simplu ocoleau diviziile bolșevice care rămâneau rapid nu doar fără obiectul muncii dar și fără combustibil și mâncare și se predau, lihniți, în șiruri nesfârșite.


Nemții depășeau diviziile armatei roșii, se îngropau în tranșee, comisarii dădeau ordinul de atac, nemții îi tocau și plecau mai departe.


Bolșevicii au dat înapoi până la Moscova atacând iar nemții au ajuns aproape de Kremlin apărându-se.


Permanent, bolșevicii s-au plâns că nemții i-au lovit mișelește, cu toate că aveau încheiat pactul Ribbentrop – Molotov, pe care îl știm cu toții. Dar înainte de asta, a fost un tratat economic. A fost condiția lui Stalin pentru încheierea acordului prin care rușii au permis Germaniei să declanșeze al doilea război mondial.


Drept pentru care, Hitler l-a împuternicit pe Ribbetrop să discute ”tot evantaiul de probleme”. Ambasadorul lui Hitler la Moscova, Schulenburg, a bătut drumul la Kremlin dar degeaba. Molotov i-a spus că un tratat de neagresiune da, putea fi semnat dar numai după semnarea unuia comercial.


Schulenburg a plecat la ambasadă dar a fost chemat înapoi după o oră. Molotov i-a spus că dacă tratatul comercial e semnat pe 20 august, cel de neagresiune poate fi semnat cel mai târziu pe 27 august.


Pe 19 august, tratatul a fost semnat la Berlin și pe 20 la Moscova.


În cuvinte puține și clare: rușii livrau Germaniei produse alimentare și materii prime de 180 milioane reichsmarks ( cam 10 miliarde de dolari astăzi ), și primeau tehnologie germană ( inclusiv nave de luptă ) în valoare de 120 de milioane de reichsmarks ( aproape 7 miliarde de dolari astăzi ). Înafară de asta, rușii mai primeau un credit de 200 milioane de reichmarks, tot pentru tehnologie, pe care urmau să îl plătească, tot cu materii prime, începând cu 1946.


Tratatul de neagresiune a fost semnat imediat după.


Două generații de bolșevici s-au zvârcolit că Hitler a atacat URSS fără declarație de război. De asta, generalul Rudenko ( procurorul sovietic de la Nürnberg ) a și cerut – și obținut condamnarea lui Ribbentrop la moarte. Deși avea multe alte păcate, multe alte păcate, mult mai grave, ministrul de externe al lui Hitler a fost spânzurat pentru că rușii au mințit – declarația de război a fost și emisă și transmisă.


Două ore după primele salve de tun, ambasadorul Schulenburg i-a dat lui Molotov declarația de război trimisă de Hitler:


” Având în vedere amenințarea intolerabilă care a apărut la granița estică germană ca urmare a acumulării masive și a pregătirii tuturor forțelor armate ale Armatei Roșii, guvernul german se consideră obligat să ia imediat contramăsuri militare.”


Asta a spus-o și Putin ( dar cu alte cuvinte ) în timp ce rachetele rusești loveau Kievul, în 22 februarie 2022.


Per total, războiul a costat URSS peste 25 de milioane de vieți.


Asta a produs o traumă perpetuă, pe care Putin o exploatează total.


Nici o țară care a pierdut peste 5% din populație într-un singur eveniment ( război, foamete, epidemie ) nu mai scapă de așa ceva. Rămâne pe vecie. Irlanda – the famine, evreii în holocaust, nemții în război, armenii în genocid, chinezii masacrați de japonezi în Nanking, indienii americani și multe, multe alte aberații. 


În 1941, Stalin avea în URSS 52 de milioane de bărbați cu vârsta între 16 și 59 de ani. În 1946 mai avea doar 41 de milioane.


În 1961, URSS avea 6 milioane de bărbați de 19 de ani. Rusia are acum cam 750.000.


În clip am suprapus imagini de arhivă cu atacul german din Bielorusia ( și eliberarea de soviete a balticilor ) peste ”Utomlennie solnțem”, o romanță sovietică din 1940 ( furată de la un polonez ). Originalul, ”To ostatnia niedziela” – Acea ultimă duminică, a căpătat un renume infam pentru că naziștii obligau muzicieni evrei închiși în lagărul de la Janowska să cânte piesa în timpul execuțiilor.


Exact ca acum, în 2025, 21 / 22 iunie 1941 a fost sâmbătă / duminică


Unul din semnele țicnelii lui Nikita Mihalkov a fost trilogia ”Utomlennie Solnțem”, care e un fel de capodoperă cinematografică care însă induce minciuna că marea epurare stalinistă a curățat armata roșie de militarii meseriași care ar fi putut să îl bată pe Hitler mult mai repede și cu mult mai puține pierderi.


În film, varianta sovietică a romanței e repetată obsesiv.

$$$

 

MEDICUL LEON DĂNĂILĂ ARE 91 DE ANI ȘI E SĂNĂTOS!

- Medicul cu afiș pe ușă în care scrie că nu primește bani.

- Medicul cu peste 40.000 de operații pe creier în palmares

- Medicul deținător a 18 brevete de inventator și 10 de inovator

- Medicul autor a 59 de cărți de specialitate

- Medicul deținător a 6 premii ale Academiei Române

- Medicul care a redus rata mortalității în operațiile pe creier de la 60% la doar 4%

- Medicul cu peste 60 de ani de carieră.

- Medicul care a fost inclus în Academia Recordurilor Mondiale ca medicul cu cele mai multe operaţii neurologice.

- Medicul care a fost inclus între cele 500 de genii ale secolului. 

Un om în primul rând, plin de modestie.

$$$

 

„De ce citesc?

Pur și simplu nu mă pot abține.

Citesc ca să învăț și să cresc, să râd

și să fiu motivat(ă).

Citesc ca să înțeleg lucruri cu care

nu m-am mai întâlnit niciodată.

Citesc când sunt morocănos(oasă), când

tocmai am spus lucruri incredibil de prostești

celor pe care îi iubesc.

Citesc ca să găsesc putere atunci când

mă simt frânt(ă), descurajat(ă) sau temător(oare).

Citesc când sunt supărat(ă) pe toată

lumea.

Citesc când totul merge bine.

Citesc ca să găsesc speranță.

Citesc pentru că nu sunt alcătuit(ă) doar

din piele și oase, din priviri, sentimente

și o nevoie profundă de ciocolată, ci sunt

făcut(ă) și din cuvinte.

Cuvintele descriu gândurile mele și ceea ce

e ascuns în inima mea.

Cuvintele sunt vii — când găsesc o

poveste pe care o iubesc, o citesc din nou și din nou,

ca și cum aș asculta o melodie preferată

la nesfârșit.

Cititul nu e un act pasiv — intru

în poveste alături de personaje, le respir aerul,

le simt frustrarea, țip la ele să se oprească

atunci când sunt pe cale să facă o prostie,

plâng cu ele, râd cu ele.

Cititul, pentru mine, înseamnă să petrec timp

cu un prieten.

O carte este un prieten.

Și niciodată nu poți avea prea mulți.”

$$$

 FIGURI DE ANTOLOGIE ALÈ TEATRULUI ROMANESC Rafinament, eleganță, dar și un ascuțit simț al umorului, îmbinat cu o neobosită curiozitate de ...