$$$

 SCRISOARE TATEI, DINCLO 

ADRIAN PĂUNESCU 

Mă iartă, tată, pentru tot ce este,

Să tac aș vrea și să mă sting aș vrea,

Că nu ți-am dat, de luni și luni, o veste

Și cea pe care-acum ți-o dau, e rea.

E prima oară când, rănit la frunte,

Spre amintirea ta mă-ntorc înfrânt

Și n-are cine să mă mai înfrunte,

Acum, când eu te caut în mormânt.

Matale ce mai faci, iubite tată,

A câta iarbă ai ajuns să fii?

Pe-aici e mult mai rău ca altă dată,

Nici iarba nu mai crește pe câmpii.

Eu nu am alt popor, să-l schimb pe-acesta,

Nu pot să-l dau, la nu știu ce bairam,

Cum ne schimbăm cămașa, haina, vesta,

Eu altul n-am și nici nu vreau să am.

La revedere, umbră supărată,

Și-aștept momentul întemeietor,

Când voi veni lângă matale, tată,

Sub tălpile aceluiași popor.