$$$

 Mamă, dacă vrei cu adevărat să-mi fii de folos — îngrijește-te de tine!

La ce-mi folosesc, sincer, roșiile din grădină? Sau cartofii crescuți sub arșița nemiloasă a soarelui, cu spinarea dureroasă și tensiunea ridicată? Le pot cumpăra singură. Dar un atac cerebral al tău — nu-l mai pot „cumpăra” înapoi și nici anula.

Mamele vor să aibă grijă. Mamele tânjesc să fie de folos. Însă, din păcate, de prea multe ori cunosc un singur mod de a o face — sacrificiul. Să dea totul, să se uite pe sine, să muncească până la epuizare — „doar ca să le fie bine copiilor”.

Iar copiii? Copiii, oricât de mari ar deveni, nu au nevoie de borcane cu castraveți murați sau saci de cartofi. Nu caută compoturi pentru iarnă ori sarmale pentru două săptămâni. Copiii au nevoie de un lucru simplu — o mamă vie, zâmbitoare, sănătoasă. O mamă care poate îmbrățișa, vorbi, sta alături. O mamă care nu este atât de obosită, încât să nu se mai simtă vie.

Dar nu există nicio baghetă magică ce-ar putea transforma epuizarea mamei în căldură. Nu există niciun filtru care să șteargă oboseala din vocea ei, nici umbrele de neliniște din privire.

Și atunci, apare supărarea. De ambele părți.

Pe de o parte, e mama care oferă tot ce are, iar strădaniile ei nu sunt apreciate. „Copilul nerecunoscător” care refuză ceea ce a fost crescut cu trudă și sacrificiu. Și jertfa mamei — pare în zadar.

Pe de altă parte, e copilul care nu simte grijă, ci vinovăție. Primește o ființă istovită, epuizată, care toată viața s-a pus pe ultimul loc și acum așteaptă ca cineva să aibă grijă de ea. Iar acel copil trebuie să poarte de grijă nu doar propriilor copii, muncii, vieții — ci și unei mame care, în loc să fie sprijin, a devenit povară.

Mamă, nu-mi trebuie cartofi.

Doar fii fericită. Ai grijă de tine. Culcă-te devreme. Întâlnește-te cu o prietenă. Fă-ți o coafură. Plimbă-te prin piață fără sacoșe. Citește ceva pentru sufletul tău. Mergi la medic.

Și spune-mi câți cartofi să-ți aduc eu. Pentru că pot. Și vreau. Și, mai ales — vino. Să stăm împreună. Să vorbim. Să râdem. Pentru că asta e cu adevărat important.