$$$

 În China, pescarii folosesc cormorani dresați pentru a prinde pești. O sfoară subțire la gât le permite să respire, dar nu să înghită peștii mari, pe care îi aduc la barcă. După fiecare captură, păsările sunt răsplătite. Tradiția are peste 1000 de ani și se transmite din tată în fiu.

Într-un colț pitoresc al Chinei, pe râuri liniștite care se strecoară printre munți și sate vechi, o scenă desprinsă din vremuri străvechi se desfășoară în fiecare zi, aproape neschimbată de trecerea secolelor. În bărcuțe înguste din lemn, pescarii ghidează cu răbdare câteva păsări negre, cu gâturi lungi și ochi pătrunzători – sunt cormorani, partenerii lor de muncă. Împreună formează un echipaj tăcut și perfect sincronizat, într-o tehnică de pescuit care uimește prin ingeniozitate, simplitate și armonia dintre om și natură.

Această metodă tradițională de pescuit, practicată de peste 1000 de ani, presupune dresarea cormoranilor să prindă pești și să îi aducă înapoi la barcă, fără să îi mănânce. Pasărea se scufundă cu o eleganță fascinantă, dispărând complet sub apă timp de câteva zeci de secunde. Cu o precizie uimitoare, cormoranul urmărește peștele în adânc, îl capturează cu ciocul său ascuțit și revine la suprafață, înotând înapoi spre barca pescarului. Acolo, cu o obediență aproape ritualică, predă captura fără împotrivire.

Secretul acestei colaborări stă într-un mic inel sau o sfoară subțire legată lejer în jurul gâtului păsării. Aceasta nu îi afectează respirația și nici mișcarea, dar o împiedică să înghită peștii mari. Astfel, pasărea aduce prada la pescar, iar după câteva capturi, este răsplătită cu pești mai mici pe care îi poate consuma. Este un echilibru delicat între disciplină, recompensă și încredere reciprocă, construit în timp, prin dresaj și conviețuire zilnică.

În regiunile precum Guilin, Xingping sau pe râul Li, această tehnică este mai mult decât un simplu mijloc de subzistență – este un simbol al identității locale. Familii întregi au transmis acest meșteșug din tată în fiu, vreme de generații. Fiecare pescar își crește propriii cormorani încă de mici, îi învață să i se supună comenzilor vocale și să recunoască ritmul pescuitului nocturn. Între om și pasăre se formează o legătură strânsă, uneori mai profundă decât pare – un fel de limbaj mut al cooperării și respectului.

Spectacolul este și vizual o adevărată poezie: în nopțile calde, pescarii folosesc lanterne suspendate pentru a atrage peștii către barcă. Lumina tremurătoare se reflectă pe apă, iar cormoranii plonjează unul câte unul, ca niște umbre rapide. Totul se desfășoară în liniște, într-o atmosferă aproape mistică, în care natura și tradiția se întâlnesc cu eleganță.

Deși metodele moderne de pescuit au făcut ca această tehnică să devină mai mult o atracție culturală decât o sursă principală de hrană, ea nu și-a pierdut farmecul. Pescarii continuă să o practice, atât pentru a păstra vie o tradiție milenară, cât și pentru a le arăta turiștilor și tinerelor generații un mod de viață care nu implică motoare, rețele sau aparate sofisticate – doar o barcă, câteva păsări și răbdarea care se moștenește odată cu sufletul meseriei.

Într-o epocă în care totul pare grăbit, digital și fragmentat, pescuitul cu cormorani rămâne o mărturie vie a relației delicate dintre om și animal, dintre muncă și natură, dintre trecut și prezent. Este o poveste care plutește lin pe apele Chinei și care, de peste un mileniu, ne amintește că cele mai mari realizări pot veni din încredere și cooperare – chiar și între specii atât de diferite.