$$$

 UN IMN FRANCEZ LUI EMINESCU 

(după Lucien Bazin) 

Ştefan Octavian IOSIF

"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale

Și scârba ta născută din vanele plăceri,

Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri...

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.

Și am citit o parte din opera-ți măiastră;

Sub biciul suferinței umane te zăresc

Trist, implorând în graiul tău dulce românesc

Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.

Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri și falnice avânturi

Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezește al Romei geniu antic.

Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște

Același sânge nobil al rasei vechi latine,

Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,

Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!

De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,

Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:

Poeții mari sunt domnii pământului întreg!

Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,

Imens răsunătoare când geme de durere...

Durerea e obștească: acid e-al ei sărut...

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:

Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe

Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut...

S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân' ce să treci în raiul etern scăldat în rază...

Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează

Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.

În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier

Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,

În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți

Cu negură de visuri, când singur îți arăți

Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,

Când raza ei coboară peste câmpii și munți,

În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,

Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă...

Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi!"

 

Cântec de leagăn

Ştefan Octavian Iosif

O grădină îngeri meșteri

Zugrăvit-au la fereastră,

Și e frig în casa noastră,

Ca subt bolta unei peșteri

Dormi, copile, dormi!

Vântul în ogeag suspină,

Mișcă-ntruna clampa ușii;

Amorţit-au greieruşii

Sub căuşul de făină –

Dormi, copile, dormi!

Ce ridici mânuţa mică?…

Fulgii albi de nea se scutur:

Peste cap îți zboară-un flutur,

Ciripeşte-o rândunică…

Dormi, copile, dormi!

Elegie 

Ştefan Octavian Iosif

De ce asa de trist ramâi

Si trist înabusi un suspin,

Când rândunici în tara vin

Din tari cu rodii si lamâi

Si vezi cocorii cei dintâi

Rotindu-se sub cer senin?

De ce asa de trist revii

Si trist ramâi, suspini stingher,

Când negurile iernii pier

Si roua scânteie-n câmpii

Si mii de ciocârlii zglobii

S-avânta ciripind la cer?

De ce asa de trist suspini

Si trist ramâi atuncea când

Vezi florile-nflorind pe rând

(Si chiar macesii plini de spini)

Si vezi pe-alee, prin gradini,

Parechi de-ndragostiti trecând?

- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta

Când numai dragoste respiri

În tot cuprinsul mândrei firi,

Când toate râd în preajma ta

Si plânge-n tine inima

Însângerata de-amintiri?...

Acolo

Ştefan Octavian Iosif

Tu, singuratică şi-albastră,

Rătăcitoare-n infinit,

La ce mă chemi necontenit

Acolo-n colţul de fereastră,

Să te ador înmărmurit?...

Şi spune-mi ce-nrudită vrajă

Şi ce îndepărtat mister

Mă face pururi să te cer

Deasupra capului de strajă,

Stea singuratică pe cer?...

Mandolinate 

Ştefan Octavian Iosif

Cand l-a zarit venea in sus

Din rasarit, ea din apus

De nu ma-nsel era-n april,

Copil si el, si ea copil.

Cum s-au vazut, cum si-au zambit

Dragi si-au cazut si s-au iubit

Si-au hoinarit in jos si-n sus

Spre rasarit si spre apus.

Dar ceasul cel fatal veni

Ea rase, el ingalbeni.

S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.

S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.

Te prind fiori privind la flori,

Vai, cand mai treci pe vechi poteci

Si vezi trecand parechi la brat

Te-opresti din drum si cum oftezi

Si chemi in gand un bland profil

Si gemi plangand nebun ca un copil.

Eu stiu cat sunt de efemer,

Un fulg in vant dar, pana pier,

Vreau sa te cant, un cantec sfant

Cum n-a sunat mai minunat

Nici pe pamant si nici in cer

Si-atata-ti cer, in schimb, ca pret

Doar sa zambesti cand, trist, pe drum

Il intalnesti pe cantaret

Tu numai cum sti sa zambesti.

Amintire

Ştefan Octavian Iosif

E seara, frig de toamna... O, palida icoana,

De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul?

Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana,

Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul...

Când mi-aparu în cale salbateca fecioara,

Era asa de trista, si buna, si cuminte,

Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara

Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.

Si martor mi-este cerul de dragostea curata

Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,

Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata

Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul.

Când am plecat pe urma departe-n lumi straine,

Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse;

Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine

Mândria chinuita a dragostei ascunse...

Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o,

Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul.

Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o,

Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...

Veselie

Ştefan Octavian Iosif

La orândă-i o beţie

Straşnică în astă-seară!

Nimeni nu mai vrea să ştie

Ce viforniţă e-afară...

Glasuri vesele răsună,

Zic vioare, urlă vântul...

Joacă toţi cu voie bună,

Duduie sub ei pământul!

Dând uitării grija, scârba,

Inima în piept le saltă...

Pân' şi popa-i trage sârba,

Cu creştinii laolaltă!

Bate-n cizme, stă să cadă,

Dând potcapul către ceafă...

Trei moşnegi aprinşi la sfadă

Se-ndulcesc din o garafă...

Şi petrec! E o urgie

A lui Dumnezeu afară,

Dar e-atâta veselie

La orândă-n astă-seară!...

Orândă — cârciumă.