$$$

 Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară

  Adrian Păunescu

Încet-încet, puterile mă lasă

Și focul verii mă transformă-n scrum,

E timpul să mă sting și eu acum

Și să mă-ntorc sub iarba de acasă.

Mi-ngălbenește ceasul de la mână,

Deodată cu declinul frunzei verzi,

Lumina mea, e timpul să mă pierzi,

Și gustul vieții mele să-ți rămână.

Acum părea c-am să le am pe toate

De-atâta vară câtă mă chema

Și, vai, ce scurt răstimp, lumina mea,

Și ce grăbit e vântul care bate!

La desfrunzire rodul mă condamnă

Și cucul a cântat de bun rămas,

Ce artificii prin livezi s-au tras

Și-n plină vară ce miros de toamnă!

Mai ies pe dealuri oile să pască,

Dar nu mai este iarbă de ajuns,

E o-ntrebare fără de raspuns

Gutuia dinspre casa părintească.

Mă strigă parcă iarba de acasă,

Port în sprâncene rădăcina ei,

Lumina mea, că vrei sau că nu vrei,

Încet-încet, puterile mă lasă.

E vară plină, roadele sunt coapte

Și ziua-i lungă să ajung la cer

Și-n plin coșmar obștesc mă simt stinger

Și, vai, ce toamnă mi-e și, vai, ce noapte!

Prin flacăra ce zilnic mă omoară,

Abia schiez pe-o pârtie de scrum

Și, totuși, iarna am s-o gust oricum,

Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară!