$$$

 🌿 𝕃𝔼𝔾𝔼ℕ𝔻𝔸 𝔽ℝ𝕌ℕℤ𝔼𝕀 ℂ𝔸ℝ𝔼 ℕ-𝔸 ℂĂℤ𝕌𝕋 ℕ𝕀ℂ𝕀𝕆𝔻𝔸𝕋Ă 🌿

    

        Demult, înainte ca oamenii să-și fi făcut case din piatră și foc, pădurea era întreagă și vie, iar frunzele copacilor nu cădeau decât când ele alegeau.

Într-un colț de pădure, trăia un stejar bătrân, cu trunchiul larg cât o casă și coroana înaltă cât un nor. În fiecare toamnă, frunzele lui își luau zborul spre pământ, murmurând mulțumiri pentru anotimpul trăit. Toate, mai puțin una.

   O frunză mică, verde-smarald, se încăpățâna să rămână în ram. Nu era din vanitate, nici din frică, ci din iubire. Se îndrăgostise de vânt.

În fiecare zi, vântul o învârtea, o gâdila și o purta pe aripile sale fără să o rupă. Îi spunea povești despre munții dincolo de pădure, despre mările albastre, despre nisipurile care cântau în soare.

— Dacă mă desprind, voi cădea și voi muri, spuse frunza într-o zi.

— Dacă nu te desprinzi, nu vei ști niciodată cum e să zbori, îi răspunse vântul.

Frunza plângea în fiecare noapte, până când pădurii i s-a făcut milă. Zeița Copacilor a coborât și i-a dăruit frunzei un dar: nemurirea în așteptare. Nu va cădea niciodată, dar nici nu va zbura.

Și de atunci, într-un copac vechi din mijlocul pădurii, se află o frunză care nu s-a desprins niciodată. Ea încă așteaptă ziua în care vântul va fi gata să o iubească nu doar în zbor, ci și în cădere.

Iar cei care știu să asculte, în nopțile cu lună, pot auzi cum foșnește povestea ei: despre a iubi fără să pierzi, și despre curajul de a lăsa totul, ca să devii ceea ce visezi. 🌿