luni, 22 iulie 2024

***

 Păstorul din pădurea Somova


Ana: (cu gura plină de pâine) Gabriel, știi ce am visat azi-noapte?

Gabriel: Ce, Ana? Că ai mâncat toată ciocolata din lume?

Ana: Nu! Am visat că erai un prinț și te luptai cu un dragon uriaș!

Ionel: (râzând) Sigur că da, și eu eram prietenul dragonului, nu?

Mioara: Gabriel, poate dragonul era de fapt Ana când se trezește dimineața.

Ana: (se preface supărată) Ha-ha, foarte amuzant! Dar Gabriel chiar era curajos în visul meu.

Gabriel: (făcând pe eroul) Vedeți? Ana știe cine-i adevăratul erou aici.

Ionel: Da, eroul care nu și-a făcut patul nici azi!

Gabriel: (imitând un cavaler) Adevărații cavaleri nu au timp de somn, trebuie să salveze prințese!

Ana: (râzând) Atunci, cine salvează micul dejun de tine?

Mioara: Nu știu, dar mama sigur nu va fi impresionată când va vedea câtă pâine lipseşte!

Gabriel: (cu gura plină de pâine) E un sacrificiu necesar pentru a păstra pacea în regatul nostru!

Ana: Atunci, rege Gabriel, mai ai ceva planuri eroice pentru azi?

Gabriel: Desigur, să înving dragonul temut al temelor pentru acasă!

Ionel: Mult noroc cu asta! Să nu uiți să ceri ajutorul prințesei Ana.

Ana: (zâmbind larg) Cu plăcere! Dar mai întâi, să ne terminăm micul dejun. Aventurile pot aștepta!

Toți râd și continuă să mănânce, bucuroși de începutul unei noi zile pline de imaginație și veselie.

Gabriel, un băiețandru cu ochii mari și negri ce păreau veniți din alte lumi, trăia împreună cu familia sa într-o căsuță modestă din Maliuc.Erau foarte necăjiți din pricina traiului greu și a vieții pline de provocări pe care părinții lui, Maria și Vasile, se străduiau să o ofere atât lui, cât și fraților săi, Ionel, Mioara şi Ana.

Familia era destul de numeroasă și foarte săracă, dar plină de iubire. Maria și Vasile se zbăteau zi de zi pentru a pune pe masă mâncarea necesară și pentru a asigura copiilor lor cele necesare. În ciuda lipsurilor materiale, casa lor era mereu plină de râsete și voie bună, căci legătura dintre membrii familiei era neprețuită. Dragostea pe care și-o purtau unii altora părea să fie un dar divin, un semn pe care Dumnezeu i-l dăduse din plin.

Fiecare zi petrecută împreună, în ciuda greutăților, întărea legăturile dintre ei și le dădea puterea de a merge mai departe. Gabriel și frații săi învățau de la părinți valoarea muncii, a solidarității și a iubirii necondiționate, pregătindu-se fără să știe pentru rolul lor în marea poveste a veșniciei.

În serile liniștite, sub cerul înstelat al satului, Gabriel visa la o lume mai bună, o lume în care secretul nemuririi și iubirea eternă erau la îndemâna tuturor. Poate că într-o zi, povestea familiei sale avea să devină cunoscută și apreciată, aducând speranță și lumină în viețile multora.

În anul 1893, o epidemie de holeră a devastat Maliuc și împrejurimile, răspândind suferință și teamă în rândul locuitorilor. Străzile satului și satele din jur au fost cuprinse de panică, pe măsură ce numărul celor infectați creștea zilnic. Familiile se izolau în case, sperând să evite molima, în timp ce medicii și voluntarii încercau cu disperare să găsească soluții pentru a opri răspândirea bolii. Pădurea Somova devenea adăpost temporar pentru cei ce căutau refugiu departe de focarele epidemiei, într-o încercare disperată de a supraviețui acestei tragedii. Atunci se petrece acțiunea acestei poveşti, într-un timp de suferință și speranță, în Maliuc și împrejurimile sale.

Maliuc, un sat mic și izolat, așezat pe solurile nisipoase și sărate ale Deltei Dunării, părea, privit din acel loc, o livadă de pomi grizonați și triști. Roadele lor erau iriși de lumină, sticloși, iar frunțile acestor pomi semănau cu pletele unui moșneag ce aducea la chip cu un zeu bătrân și uitat.

Relieful sălbatic și mlăștinos al satului Maliuc, scufundat în inima Deltei, avea un farmec straniu, aproape gotic. Grindurile și plajele nisipoase se ridicau din apă ca niște insule fantomatice, benzi de teren care se întindeau de-a lungul brațelor și canalelor Dunării, ca niște răni deschise în inima naturii.

Zonele joase și îmbibate de apă, acoperite cu bălți misterioase, lacuri întunecate și mlaștini bântuite, adăposteau secretele apelor. Canalele și brațele sinuoase ale Dunării traversau satul, desenând o rețea complicată ce influența relieful și habitatul, asemenea unui labirint de oglinzi vechi și sparte.

Stufărișurile dense și vegetația specifică, adaptată la umiditatea ridicată, acopereau relieful cu o pânză de verdeață deasă și întunecată, ascunzând creaturi necunoscute și umbre ce păreau să vegheze asupra locului. Terenurile lutoase, caracteristice sedimentelor depuse de apele veșnic mișcătoare ale Dunării, adăugau un strat de mister peisajului, făcându-l să pară și mai variat și dinamic, influențat de fluctuațiile apelor și de procesele naturale de sedimentare și eroziune.

La doar 28 de kilometri de Maliuc se află pădurea Somova, o pădure misterioasă ce adâncește și mai mult senzația de taină și magie a acestui ținut. Somova este un loc unde copacii șoptesc povești străvechi, iar umbrele se preling pe solul umed și moale, ca niște spirite nevăzute. Pădurea pare să vegheze tăcută asupra Deltei, adăugând un nou strat de enigme acestui colț de lume suspendat între realitate și fantezie.

Maliucul părea un loc suspendat între lumi, o fereastră către trecut, unde natura își țesea poveștile și își murmura secretele în nopțile fără sfârșit.

De deasupra Pădurii Somova, o femeie vrăjitoare, o zburătoare, cobora pe un covor negru din pânză de in zdrențuită, de jur împrejurul căruia se aflau sfeșnice cu lumânări aprinse, în timp ce lumina din zorii zilei căpătase  culoarea sângerie.  

Femeia avea tenul măsliniu, tânăr, cu părul strâns în partea din spate a capului, lăsând să cadă peste pielea fină a obrajilor, cârlionți castanii.  Avea obrajii supți, și, deși apariția ei părea  malefică, chipul ei era frumos și trist. La atingerea pământului, privirea îi rămăsese neclintită, ușor neliniștită, iar în palme ținea un praf care curgea printre degetele ei subțiri și albe. Purta o rochie maro de catifea, strâmtă, model cu un corset în partea de sus, cu mânecile lungi și broderii la capete. În partea de jos, rochia aluneca, lărguță, cu un tiv cusut cu fir de mătase, și semăna  cu valurile liniștite ale unei ape după un naufragiu.

În picioare nu purta nimic. Avea tălpile curate și unghiile îngrijite, tăiate scurt. Praful din mână lua consistența lutului și din el se forma un ulcior care se înclina către sol. Din vas curgea apă strălucitoare ce picura peste picioarele ei magice de femeie din Cer. 

Fantasma privea spre prima casă din capătul unei ulițe prăfuite, cu asfaltul crăpat, unde locuia Gabriel.

Pe străduța unde locuiau, sătenii își mânau vacile și gâștele iar magazinul cu bec chior era singurul loc de unde își procurau câte ceva de-ale gurii, cu pâinea neagră ce mirosea a vatră.  La masă rupeau pâinea cu mâna, mama le împărțea în mod aproape egal bucățile de pâine ce miroseau a lemn ars și a cenușă. Cea mică obișnuia să plângă de fiecare dată la împărțirea pâinii de teamă că ei nu i se va da, dar îi trecea repede, deoarece era un copil vesel și găsea mereu un motiv să râdă și să se joace. Masa din bucătărie era din lemn murdar vopsit în bej și maro închis. Lemnul se coșcovise de la aerul uscat din casă și forma crăpături pe unde adesea se ascundeau fărâmițe de pâine.  Pe un scaun erau atârnate hainele de joacă murdare de pământ și praf. Mai toate aveau nasturii rupți ori cusuți și mânecile roase de șoarecii din pod, care invadau noaptea cămările cu alimente și odăile cu dulapuri vopsite în verde. Dar nu le prea păsa copiilor de sărăcie, atâta timp cât aveau o minge.

Mingea fusese primită într-un mod cu totul special. Într-o zi de vară, tatăl lor, Vasile, venise acasă cu o surpriză. Lucra din greu la o gospodărie mai avută din sat, tăind lemne și ajutând la treburile gospodărești. În acea zi, după ce își terminase munca, proprietarul gospodăriei, un om cu suflet mare, observase cât de greu muncea Vasile și cât de mult își dorea să aducă un zâmbet pe chipurile copiilor săi.

„Vasile, știu că e greu pentru voi,” i-a spus proprietarul, scoțând o minge frumoasă din magazie. „Ia mingea aceasta și dă-o copiilor tăi. Merită și ei o bucurie.”

Cu inima plină de recunoștință, Vasile a acceptat darul și s-a grăbit să ajungă acasă. Când copiii l-au văzut venind, au alergat spre el, curioși și nerăbdători.

„Tată, ce ai acolo?” a întrebat Gabriel, cu ochii mari de curiozitate.

„Am o surpriză pentru voi,” a spus Vasile, zâmbind larg. A scos mingea și le-a arătat-o copiilor, care au izbucnit în chiote de bucurie.

„O minge! O minge adevărată!” a strigat Ionel, sărind de fericire. Ana și Mioara au început să danseze în jurul mingii, râzând și aplaudând.

Din acea zi, mingea a devenit centrul tuturor jocurilor lor. Nu mai conta că hainele erau rupte sau că șoarecii roiau în pod. Copiii se adunau în fiecare zi pe pajiștea din fața casei și jucau fotbal, râzând și strigând de bucurie. Sărăcia părea să dispară în fața veseliei și a prieteniei lor, iar mingea era simbolul micilor lor victorii și al dragostei pe care o împărtășeau în fiecare zi.

Gabriel: Hai să vedem cine lovește mingea mai tare! Eu încep!

Ionel: Nu, Gabriel, lasă-mă pe mine primul! Mereu începi tu!

Mioara: Și eu vreau să încerc! Uite, Ana e portarul.

Ana: Eu portar? Ha! Doar dacă voi fi regina portarilor!

Gabriel: Bine, regina portarilor, pregătește-te! (dă cu mingea spre Ana)

Ana: (ridică mâinile) Asta-i tot ce poți, Gabriel?

Ionel: (râzând) Gabriel, te-a învins regina portarilor!

Mioara: Stai, stai! Acum eu dau! (trage tare și mingea sare peste gard)

Gabriel: Oh, nu! Mingea a ajuns la domnul Popescu!

Ana: (cu o grimasă) Iar trebuie să mergem să o cerem înapoi...

Ionel: Hai să trimitem pe Mioara! Ea e cea mai drăguță, poate îi face ochi dulci.

Mioara: (nervos) Nu sunt drăguță, Ionel! Dar bine, merg eu. (se apropie de gard)

Gabriel: (strigând) Domnule Popescu, ne dați mingea înapoi, vă rog?

Domnul Popescu Alin: (voce groasă) De data asta nu vă mai dau mingea, neastâmpăraților! (se auzea vocea groasă a domnului Popescu Alin, un bărbat încrezut care locuia într-o casă alăturată, frumoasă, cu garduri de fier forjat)

Ionel: Ei, neastâmpărați sau nu, mingea tot trebuie să ne-o dea înapoi.

Ana: Da, să vedem cine rezistă mai mult fără să joace cu mingea noastră!

Toți copiii râd și se gândesc la un plan pentru a recupera mingea, continuându-și joaca și glumele.

O după-amiază însorită se lăsa peste satul tenebros. Copiii erau pe ulițe și se jucau departe de griji și gânduri grele. Mioara cea deșirată cu obrajii plini de pistrui și părul roșcovan țipa de mama focului: 

- Să mergem după scovergi , copii, că am să leșin de foame.

- Mai așteaptă puțin, se auzea vocea răgușită a lui Ionel, un copil sfrijit cu părul creț și cu niște ochi mari și verzi de păreau a fi boabe necoapte de struguri. 

- Ceilalți doi s-au trântit pe iarba arsă, părând legănați de floarea-soarelui într-un tunel al astrului. Pruncii se odihneau simțindu-și genunchii juliți cu urme de sânge uscat. La casa cu numărul 10, se găsea brutăria satului și a copilăriei lui Ionel. Ionel iubea această brutărie, pufăind aburul de covrigi aromați și mirosul de vanilie prin țeava ruginită, ieșind ca un ciot din cărămida zidului. Copiii se aflau deja în fața porții care scârțâia, cu trepte înguste și chinuite.

- Gabriel: Hei, Ionel, ți-a mai rămas loc în stomac după toți covrigii ăia de ieri?

- Ionel: (râzând) Sigur că da! Întotdeauna e loc pentru scovergi.

- Mioara: Dacă totuși mâncăm prea multe, crezi că o să ne transformăm în scovergi?

- Ana: (cu ochii mari) Eu vreau să fiu o scovergă cu zahăr pudră!

- Gabriel: Atunci eu voi fi una cu brânză! Ce zici, Ionel, tu ce vrei să fii?

- Ionel: (cu un zâmbet șmecher) Eu o să fiu scoverga care mănâncă toate celelalte scovergi!

- Mioara: (râzând) Asta e cea mai mare scovergă pe care am auzit-o!

- Ana: Haideți, neastâmpăraților, să intrăm înainte să se termine toate scovergile.

- Gabriel: (împingând poarta) Uite, poarta scârțâie mai tare decât burta lui Ionel când îi e foame.

- Ionel: (pretinzând supărare) Foarte amuzant, Gabriel. Hai, intrați repede!

- Pe măsură ce se apropiau de brutărie, se vedea o mână de femeie întinsă prin fereastră, ținând un coș plin de scovergi aburinde.

- Brutăreasa: (cu un zâmbet larg) Haideți, copii! Am scovergi proaspete pentru voi! Cine vrea primul?

- Ana: Eu, eu! Vreau o scovergă cu zahăr pudră!

- Ionel: Și eu, și eu! Cu brânză, vă rog!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 Lidia Jiga și Elena Țipa, cele două dresoare românce care au murit în arenă Lidia Jiga, creatoarea unor numere unice în istoria circului, ș...