***

 Elias Canetti s-a născut la 25 iulie 1905, în Ruse și a fost un scriitor și dramaturg bulgar, ce a scris în limba germană, ale cărui lucrări explorează emoțiile mulțimilor, psihopatologia puterii și poziția individului în dezacord cu societatea din jurul său, câștigător al Premiul Nobel pentru Literatură, cunoscut pentru operele „Orbirea” (1935), „Nunta” (1932), „Condamnații” (1956) și „Masele și puterea” (1960).

Fiul unui comerciant evreu din Ruse, Canetti și-a petrecut copilăria în Bulgaria, iar în 1911 familia s-a mutat în Anglia. A început studiile primare la Manchester, însă în urma decesului tatălui său, în 1912, s-a mutat în Viena, unde a urmat cursurile şcolii primare.

A frecventat cursurile liceale la Zurich, iar din 1924 la Frankfurt, unde a susținut și bacalaureatul, iar în perioadă 1924-1928, a studiat chimia la Viena, în 1929 susţinându-și doctoratul în chimie, nepracticând această profesie.

Canetti a învățat germana la insistențele mamei sale, care preda lecții de germană, însă cunoștea și bulgara, engleza și franceza.

Interesat de filozofie și literatură, sub influența cercurilor literare din Viena și având o orientare politică de stânga, dar și în urma participării la revoltele de stradă din 1920 din Frankfurt, cauzate de inflație și la revolta din iulie 1927 din Viena, ce a condus la incendierea Palatului de Justiție, interesul lui Canetti pentru emoția mulțimilor s-a dezvoltat, concretizându-se în publicarea romanului „Die Blendung” - „Orbirea”, obținând faima internațională, roman scris la vârsta de 26 de ani, ce zugrăvește o lume stranie, o lume a nebuniei, axat pe viața câtorva persoane cu structuri psihice diferite, toți însă neobișnuiți într-un anume fel, prezentând aspecte nefericite ale vieții umane și îndemnând cititorul la analiză critică.

Romanul s-a bucurat de un mare succes, a fost tradus în limbile engleză și germană, iar cu ocazia publicării în limba franceză cu titlul „La Tour de Babel”, Canetti a fost distins cu „Grand prix international du Club français du livre".

În 1938, pentru a scăpa de persecuțiile naziste la adresa evreilor, Canetti s-a refugiat la Paris, iar în 1939 s-a mutat la Londra, dedicându-și timpul cercetării psihologiei și fascismului. 

În 1960 a publicat „Masele și puterea”, un eseu de antropologie socială, ce analizează cele două mari tiranii ale secolului al XX-lea, respectiv, hitlerismul și stalinismul, dar și dinamica și comportamentul maselor, meditând asupra naturii umane, definită constant prin dorința de putere și prin pornirea de a-și subsuma masele ori de a se adapta lor, de la violența revoluționară până la congregațiile religioase.

Canetii a mai publicat și piese de teatru „Nunta” (1932), „Comedia vanității” (1934) și „Oameni cu soroc” (1952), memorii „Insemnări” (1948), „Toată venerația irosită” (1965), „Provincia omului” (1973) și „Jocul privirilor” (1985), note de călătorie „Vocile din Marrakech” (1967), romanul „Limba salvată” (1977) și eseul „Conștiința cuvintelor” (1975).

În 1981, Canetii a fost distins cu Premiul Nobel „pentru cuprinzătoarea perspectivă, bogăţia de idei şi forţa artistică a scrierilor sale”, Academia Suedeză considerându-l „unul dintre autorii cei mai remarcabili de maxime ai timpului nostru”.

Acesta a mai fost recompensat și cu Marele Premiu de Stat al Austriei, dar și cu premiul Franz Kafka. 

Elias Canetti s-a stins din viață la 14 august 1994.

 #personalitati #oamenifrumosi #evenimente #aboutpeople #aziinistorie #carti #oamenii #culturagenerala #scriitori #educatie #istorie #personalități #astăziînistorie #educație #oamenifaini #oameni #cultura #biografii # personalitate

***

 Samuel von Brukenthal s-a născut la 26 iulie 1721, în localitatea Nocrich, din judeţul Sibiu și a fost un jurist de origine săsească, una dintre cele mai importante personalităţi iluministe ale Transilvaniei, fostul Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, în perioada 1777-1787, mare colecţionar de artă, fondatorul Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, cel mai vechi muzeu din ţara noastră, unul din primele înfiinţate în Europa şi cel mai mare din sud-estul Europei.

Născut într-o familie de aristrocați, la naștere, numele lui a fost Brekner, însă pentru loialitate, tatăl său, Michael Brekner, a fost înnobilat în 1724, primind numele nobiliar von Brukenthal. 

Dorind să urmeze aceeași carieră ca tatăl şi bunicul său, aceea de jurist, Samuel a absolvit gimnaziul, iar la 20 de ani s-a angajat la Cancelaria din Sibiu. Datorită aptitudinilor intelectuale, a studiat dreptul, filozofia, ştiinţele politice şi administrative la Universităţile germane din Halle şi Jena, fără a fi obţinut un titlu academic, acesta nefiind obligatoriu în acea perioadă, iar după absolvire, a fost numit cancelar provincial la Viena. Încă din perioadă petrecută la Viena, Samuel a început să colecţioneze opere de artă, atât prin intermediul pictorului Johann Martin Stock și a arhiducelui Leopold Wilhelm, cât și direct de la artiştii epocii, devenind în 1743, unul dintre cei mai importanţi colecţionari ai regiunii.

În 1745, Samuel s-a întors în Sibiu, iar după doi ani de studii de specializare, a fost admis la cancelaria administraţiei locale. 

Luând în considerare faptul că în satul natal nu avea șanse să se dezvolte, deoarece urmașul direct al tatălui său era fratele mai mare, iar în Sibiu șansele erau mici, neavând titlul de cetăţean al oraşului, pe care nu-l putea obţine decât având o gospodărie proprie, la 26 octombrie 1745, Samuel s-a căsătorist cu Sofia Katharina, fiica primarului din Sibiu, primind ca zestre suma de 30.000 de guldeni și proprietăţi imobiliare importante, devenind una dintre personalitățile de seamă din Transilvania.

Din 1751 a ocupat funcțiile de grefier secund, grefier principal şi vicenotar al magistratului de Sibiu, iar în 1753, în urma unei călătorii la Viena, a fost primit în audienţă de împărăteasa Maria Tereza a Austriei, căreia i-a prezentat dorinţa saşilor de a avea propriul secretariat al administraţiei, asemenea cu cel a secuilor și astfel, în ianuarie 1754, Samuel a fost numit secretar al naţiunii săseşti. Deoarece împărăteasa Maria Tereza l-a apreciat pe Brukenthal, acesta a devenit protejatul său, iar în 1762, a fost ridicat la rangul de baron.

Samuel a mai ocupat funcțiile de şef al Cancelariei Curţii, şef al Cancelariei Provinciei, iar în perioada 1777 - 1787, a deținut funcţia de Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, fiind singurul sas transilvănean care a deținut o funcție atât de înaltă.

În urma decesului împărătesei Maria Tereza a Austriei, din 29 noiembrie 1780, baronul Samuel von Brukenthal a căzut în dizgraţia împăratului Iosif al II-lea, iar în cele din urmă a fost nevoit să se retragă din funcţia de guvernator.

În 1788, Samuel a decis să construiască la Sibiu, după modelul vienez, un palat în stilul baroc, de dimensiuni impresionante, iar în 1779, spațioasă reşedinţă destinată să găzduiască galeriile de artă, cabinetul de stampe, biblioteca, dar şi seratele muzicale şi literare patronate de baronul Samuel von Brukenthal, a fost inaugurată. 

În 1790, colecțiile de artă ale baronului Samuel von Brukenthal au fost deschise publicului, cu trei ani înaintea inaugurării Muzeului Louvre, din Paris.

Samuel von Brukenthal s-a stins din viață la 9 aprilie 1803, la vârsta de 82 de ani, iar prin testament a dispus, printre altele, deschiderea palatului ca muzeu public, iar pentru ca imensa sa colecţie de artă să nu fie înstrăinată, a dispus ca doar urmaşii săi pe linie masculină să poată moşteni colecţia, iar în cazul întreruperii descendenţei, colecţiile să fie gestionate de o fundaţie care să le aducă în proprietatea Gimnaziului Evanghelic din Sibiu.

În 1817, palatul a devenit muzeu public, cunoscut drept Muzeul Brukenthal, una dintre primele instituții de acest gen din Europa și primul muzeu din România. Baronul Joseph von Brukenthal, în 1867 a prevăzut, prin testament, ca palatul să fie atribuit aceleiaşi fundaţii, iar în 1872, după decesul baronului Hermann von Brukenthal, descendenţa familiei Brukenthal pe linie masculină s-a încheiat, Gimnaziul Evanghelic din Sibiu preluând gestionarea imensei averi a familiei Brukenthal.

În 1948, muzeul a fost naţionalizat, fiind trecut în proprietatea statului. De-a lungul timpului, s-a urmărit îmbogățirea pinacotecii muzeului Brukenthal, atât prin intermediul donaţiilor şi achiziţiilor, cât și prin alăturarea importantului segment al picturii româneşti moderne şi contemporane.

În prezent, Palatul Brukenthal adăpostește Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal, unde se află cele mai valoroase colecții de picturi ale stilului baroc din centrul și estul Europei.

 #astăziînistorie #educație #oamenifrumosi #oameni #culturagenerala #personalități #oamenii #oamenifaini #aboutpeople #biografii #personalitate #educatie #istorie #evenimente #cultura #aziinistorie  #personalitati

***

 André Maurois, pe numele real Émile Salomon Wilhelm Herzog, s-a născut la 26 iulie 1885, în Elbeuf și a fost un scriitor, eseist și istoric francez, cunoscut atât pentru romanele „Tăcerile colonelui Bramble” (1918) și „Climate” (1928), cât și pentru biografiile romanţate despre Shelley, Balzac, Proust, Lord Byron, Turgheniev, Dumas, Alexander Fleming, Victor Hugo și Voltaire. 

Născut într-o familie bogată, părinții săi deținând o fabrică de materiale textile, Maurois a studiat la liceul din Rouen, unde a fost elevul lui Alain (Émile-Auguste Chartier), filosof și eseist ce i-a influențat cariera.

După ce a absolvit studiile universitare, luându-și licența în litere, a efectuat stagiul militar obligatoriu, iar pentru o perioadă de aproximativ zece ani, s-a ocupat conducerea afacerii familiei.

În timpul Primului Război Mondial, s-a alăturat armatei franceze, servind ca interpret pentru locotenent-colonelul Winston Churchill, cât și ca ofițer de legătură cu armata britanică.

În urma experiențelor de pe front, a publicat două romane „Tăcerile colonelui Bramble” (1918), o relatare realistă și acidă, inspirată din experiența sa ca ofiţer de legătură între armata franceză şi cea britanică şi „Discursurile doctorului O'Grady” (1921), care s-au bucurat de un mare succes, determinându-l să se consacre artei scrisului.

Considerat capodopera lui Maurois, „Climate” (1928) este un roman despre iubire, gelozie şi slăbiciunile umane, izvorât din dubla experiență matrimonială a autorului, unde cititorul este condus prin întortocheatul labirint al sufletului unei femei, pentru ca, mai apoi, sufletul bărbatului să devină subiect de investigație. Romanul a fost ecranizat, sub același nume, în 1962, în regia lui Stellio Lorenz.

Maurois a ţinut frecvent prelegeri în America, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost numit observator oficial francez atașat la Cartierul general britanic, însoțind armata britanică în Belgia. După ocuparea Franţei de către nazişti, s-a mutat în SUA, iar din 1943 şi până la terminarea războiului a activat, alături de Antoine de Saint Exupéry, în cadrul forţelor Aliaţilor din Africa de Nord. În 1945 a publicat romanul „Tragedie în Franța”, unde a descris experiențele sale de pe front. 

Maurois a publicat mai multe romane ce relevă investigaţii psihologice extrem de subtile, precum „Bernard Quesnay” (1926), „Cercul familiei” (1932), „Instinctul fericirii” (1934), „Pământul făgăduinţei” (1946) și „Trandafirii din septembrie” (1956). 

A mai scris numeroase poveşti şi nuvele, eseuri precum „Cântarul sufletelor” (1931), „Șantiere americane” (1933), „Șapte fețe ale dragostei” (1946) și „Lumea lui Marcel Proust” (1960), dar și cărţi consacrate istoriei precum „Istoria Angliei” (1937), „Istoria Statelor Unite” (1943) și „Istoria Franței” (1947).

O parte importantă a activității sale literare o reprezintă biografiile unor personalități, respectiv, „Biografia lui Shelley” (1923), „Viața lui Disraeli” (1927), „Don Juan sau viața lui Byron” (1930), „Turgheniev” (1931), „Voltaire” (1935), „René, sau viața lui Châteaubriand” (1938), „În căutarea lui Marcel Proust” (1949), „Lelia, sau viața lui George Sand” (1952), „Olympio, sau viața lui Victor Hugo” (1954), „Cei trei Dumas” (1957), „Robert și Elizabeth Browning” (1957), „Viața lui Sir Alexander Fleming” (1959) și „Prometeu sau viața lui Balzac” (1965). 

În 1938, Maurois a fost ales membru al Academiei Franceze, devenind unul dintre membrii influenţi ai acesteia, dobândind în ultimii ani ai vieţii sale, datorită modului elegant de a scrie și extrem de îngrijit, reputaţia de „mare elector”.

André Maurois s-a stins din viață la 9 octombrie 1967.

 #istorie #astăziînistorie #aziinistorie #evenimente #oamenifrumosi #educatie #educație #oamenifaini #aboutpeople #cultura #oameni #personalitati #culturagenerala #personalitate #biografii #oamenii #personalități #car ti #scriitori

***

 Giosuè Carducci s-a născut la 27 iulie 1835, în Val di Castello, Toscana și a fost un poet, prozator şi eseist italian, una dintre cele mai influente personalități literare ale epocii, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1906.

Fiu de medic, Carducci și-a petrecut copilăria în sudul Toscanei, a frecventat gimnaziul la Florenţa și a studiat la prestigioasa Şcoală Normală Superioară din Pisa, pe care a absolvit-o în 1856, ulterior lucrând ca profesor de gimnaziu la San Miniato al Tedesco, în Toscana.

În 1857, a publicat prima culegere de poezii, „Rime”, şi a fondat, împreună cu trei tineri talentaţi, societatea „Prietenilor pedanţi”, ce susţinea reîntoarcerea poeziei la clasicismul greco-latin. Încă din primii ani de școală, Carducci a fost fascinat de stilul practicat în Roma și Grecia Antică, opera sa fiind influențată de poeții latini Horațiu și Virgil.

În 1860, a fost numit profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, funcţie pe care a deţinut-o până în 1904, fiind popular în rândul studenților și un critic feroce al literaturii și al societății.

Poet al istoriei eroice şi al evocărilor ample, unind polemica cu viziunea măreaţă a trecutului, a preluat idealurile revoluționare de unificare a Italiei din secolul al XIX-lea și le-a transpus în opere precum „Juvenilia” (1860) și „Versuri noi” (1887), exprimate într-o înfățișare poetică originală, unde sensibilitatea și erudiția, profetismul patriotic și retorica clasicistă se întrepătrund.

În imnul său către Satana, „Inno a Satana” (1863), inspirat în principal de politica contemporană și care a stârnit multe controverse, printr-un limbaj violent și amar ce reflectă caracterul rebel, Carducci și-a exprimat sentimentele republicane și anticlericale, Satana nereprezentând întruchiparea răului și a corupției, ci progresul nestăvilit.

Volumele „Versuri noi” (1887) și „Ode barbare” (1877) conțin cele mai cunoscute poezii ale lui Carducci, poetul evocând peisajele din Maremma, amintirile copilăriei, sentimentele cauzate de pierderea unicului său fiu, reprezentarea marilor evenimente istorice și încercările de a reaminti gloria civilizației romane și fericirea păgână a civilizației clasice. 

Cu toate că reputația sa se datorează poeziei, Carducci a publicat, de asemenea, un număr însemnat de critică literară, biografii, discursuri și eseuri, inclusiv traduceri ale operelor lui Goethe și Heine.

Carducci a fost interesat și de viaţa politică a Italiei, manifestându-se în anii tinereții ca antiregalist şi partizan al progresului, pentru ca, spre sfârşitul vieţii, să considere monarhia o soluție a unităţii naţionale, din postura de senator activând consecvent în favoarea progresului social și a democrației.

Venerat de italieni ca poet național, în 1906 Carducci a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură,  juriul acordându-i-l „nu numai luând în considerație adânca lui cunoaștere și cercetările critice dar, înainte de orice, ca omagiu pentru energia creatoare, prospețimea stilului și forța lirică tipice capodoperelor sale poetice”, fiind primul italian recompensat cu acest premiu.

Giosuè Carducci s-a stins din viață la 16 februarie 1907.

 #istorie #aboutpeople #biografii #aziinistorie #personalitate #oameni #cultura #astăziînistorie #scriitori #oamenii #evenimente #personalități #educatie #culturagenerala #educație #personalitati #carti  #oamenifaini

***

 Victor Ion Popa s-a născut la 29 iulie 1895, în Bârlad și a fost un scriitor, regizor de teatru şi publicist, care prin opera sa dramatică, regizorală și pedagogică, a contribuit la evoluția teatrului românesc din perioada interbelică, autorul romanelor „Floare de oțel” (1930) și „Velerim și Veler Doamne” (1933), dar și al pieselor de teatru „Ciuta” (1922), „Mușcata din fereastră” (1930) și „Take, Ianke și Cadîr” (1932).

A urmat şcoala primară în satul Căimăţui și a studiat primele cinci clase ale liceului la Iași, la Liceul internat „Costache Negruzzi”, iar ultimele două clase la Liceul „Național”, absolvind în 1914.

În perioada liceului, a scris poezii, schițe și a realizat caricaturi, și fiind impresionat de răscoala țărănească din 1907, a scris și prima sa piesă de teatru, pe care a pus-o în scenă, actori fiind colegii săi.

A debutat cu poezia „Liniște”, publicată în „Revista noastră" a Liceului „Unirea" din Focşani, la 1 decembrie 1912, semnând cu pseudonimul Gheorghe A. Hamza, iar în 1914, a publicat și primele desene în revista ieşeană „Versuri şi proză”.

În 1914 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, dar a studiat, în paralel, la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iași.

În 1916, a urmat Şcoala de Ofiţeri din Botoşani, obţinând gradul de sublocotenent. Regimentul 12 Infanterie din Bârlad condus de sublocotenentul Victor Ion Popa, a fost dislocat pe frontul din zona Mărășești și apoi la Oituz, pentru a stopa ofensiva germană, Popa fiind rănit de o schijă în lupta de pe Valea Uzului, iar după ce s-a recuperat, s-a întors în mijlocul soldaților săi, fiind rănit din nou.

După război, s-a întors la Bârlad, iar în 1920 a fost angajat la Bucureşti, ca desenator și redactor al „Revistei copiilor și a tinerimei”, colaborând și cu publicațiile „Ora”, „Gândirea”, „Hiena”, „Revista vremii” și „Sburătorul”, fiind în paralel cronicar artistic, desenator şi regizor.

În 1922, a publicat prima sa piesă de teatru, „Ciuta”, a cărei premieră a avut loc la 13 septembrie 1922, la Teatrul Național din București, ce s-a bucurat de un mare succes, fiind recompensat cu cinci premii, printre care Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici și Marele Premiu Caragiale.

În 1922, Victor Ion Popa a fost angajat ajutor de scenograf la Teatrul Național din București și a fost ales și secretar al Societății autorilor dramatici români. În 1926 a ocupat funcțiile de director de scenă la Teatrul Popular și director de scenă la Teatrul Naţional din Craiova, în perioada 1927-1929 a fost director al Teatrului Naţional din Cernăuţi, din 1930 a fost regizor la Teatrul Maria Ventura din București, în perioada 1938-1944 a fost director al Teatrului „Muncă şi Voie Bună”, iar din 1943 a ocupat funcția de profesor la catedra de dramă, comedie şi regie scenică a Conservatorului din Bucureşti, cât și pe cea de director al Oficiului Naţional Cinematografic.

În 1929 a publicat piesa de teatru „Mușcata din fereastră”, o comedie în trei acte, a cărei premieră a avut loc la 4 octombrie 1929, la Teatrul Național, iar în 1930 a publicat romanul „Floare de oțel”, ce prezintă experiența lui Victor Ion Popa pe câmpul de luptă din timpul Primului Război Mondial, tema principală fiind prezența continuă a morții care poate apărea oricând, chiar și atunci când frontul era stabilizat.

În 1932, la Teatrul Maria Ventura, a avut loc premiera piesei de teatru „Take, Ianke și Cadîr”, ce prezintă povestea celor trei mici negustori, un român, un evreu şi un turc, a căror tihnă monotonă e tulburată de o dilemă de ordin personal, redefinind relaţiile interetnice şi cele interumane. Chiar dacă, inițial, nu a avut succesul celorlalte piese de teatru ale autorului, în prezent, piesa „Tache, Ianke şi Cadâr” a devenit una dintre cele mai populare şi mai montate creații interbelice din literatura dramatică românească.

În 1933, a publicat romanul „Velerim și Veler Doamne”, unde a scos în evidență cruda fatalitate care-l urmărește pe omul umil, explorând ascunzișurile sufletului țărănesc, precum și misterele unei anumite metarealități, mai puțin explorate anterior. Acest roman a fost recompensat cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români și a fost ecranizat în 1976, sub titlul „Osânda”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, avându-l pe Amza Pellea în rolul țăranul Manlache Preda.

În 1936 publică romanul „Sfârlează cu fofează”, inspirat de zborurile organizate de Aurel Vlaicu la Iași, în 1911, ce prezintă ideea că până și într-o așezare patriarhală, uitată de lume, un copil de țăran, considerat natang de cei din jur, poate visa să zboare și că acest vis, aparent irealizabil, dacă este urmărit cu consecvență, poate deveni în cele din urmă realitate. 

Popa a publicat articole, cronici şi comentarii teatrale la numeroase ziare şi reviste ale vremii, s-a remarcat şi prin câteva schiţe şi nuvele umoristice, grupate în volumele „Povestiri cu prunci şi cu moşnegi” (1936), „Ghiceşte-mi în cafea” (1938) şi „Bătaia” (1942), a luat parte în 1936, împreună cu Dimitrie Gusti, la organizarea Muzeului Satului din Bucureşti și a fost comisar general al Pavilionului Român la Expoziţia Internaţională de la Paris.

Din variata sa creație dramaturgică, amintim „Păpușa cu piciorul rupt” (1926), „Shakespeare în infern” (1932), „Acord familiar” (1935), „Cuiul lui Pepelea” (1935), „Mironosițele” (1938), „Zece milioane” (1941) și „Cantonament buclucaș” (1942).

Fiind convins că „singura artă care rezistă nu este cea alambicată, ci aceea care inspiră şi slujeşte o mare simplicitate”, Victor Ion Popa rămâne creatorul comediei lirice în literatura dramatică românească, explorând cu precădere latura explozivă a conflictului, creând personaje mai degrabă pitoreşti decât tragice, autentice și realiste, combătând arivismul și prostia.

Victor Ion Popa s-a stins din viață la 30 martie 1946.

 #cultura #oameni #aziinistorie #personalități #oamenifaini #educație #biografii #aboutpeople #personalitati #scriitori #educatie #culturagenerala #personalitate #carti #astăziînistorie #evenimente #oamenii #istorie #oam enifrumosi #teatru

***

 Herman Melville s-a născut la 1 august 1819, în New York și a fost un scriitor, nuvelist și poet american, considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii, cunoscut, în special, pentru romanele „Cojocelul alb” (1850) și „Moby Dick” (1851). 

Născut într-o familie de comercianți, a avut parte de o copilărie privilegiată, locuind în case spațioase și fiind îngrijit de mai mulți servitori. Încă de la vârsta de 6 ani a început să studieze la Liceul Masculin din New York, fiind descris de către tatăl său ca „înapoiat în vorbire și oarecum lent în înțelegere”, însă în 1826 s-a îmbolnăvit de scarlatină și chiar dacă s-a însănătoșit într-un timp scurt, vederea i-a fost afectată permanent.

În 1829, a studiat la Columbia Grammar and Preparatory School, iar în 1830, în urma încercării tatălui de a comercializa și blănuri, familia s-a mutat în Albany, Melville urmând cursurile Academiei din Albany. 

După ce tatăl său a decedat în 1832, Melville a fost nevoit să se angajeze la State Bank din New York, unde a lucrat timp de doi ani, iar după ce și-a finalizat studiile liceale, a fost, pentru o perioadă de trei luni, învățător în Pittsfield, după care și-a ajutat fratele în afacerea familiei.

După ce în 1937 afacerea a dat faliment, Melville a studiat topografia la Academia Lansingburgh în speranța că va fi angajat în cadrul proiectul Canalului Erie, iar cum slujba nu s-a concretizat, în 1839 s-a angajat ca băiat de cabină pe nava comercială „St. Lawrence”, ce naviga între New York și Liverpool. 

Între anii 1841 și 1843, Melville a lucrat ca marinar și harponier la bordul belenierelor  „Acushnet” și „Charles & Henry”, iar în august 1843 s-a angajat ca marinar pe fregata „Statele Unite”, de pe care, în octombrie 1844, a debarcat în Boston.

Renunțând la viața pe mare, s-a dedicat scrisului și astfel, în 1846, a publicat primul său roman „Typee” și continuarea lui „Omoo” (1847), ambele bazate pe experiențele sale de pe insulele Nuku Hiva și Tahiti, un ansamblu de povestiri și evenimente imaginare despre viața marinarilor, bucurându-se de un mare succes, devenind cunoscut drept scriitor și aventurier.

În 1850 a publicat romanul „Cojocelul alb”, ce prezintă povestea unui tânăr marinar care se alătură echipajului navei USS Neversink, o perspectivă dură asupra condițiilor vieții pe mare, fiind abordate teme precum ierarhia militară, disciplina strictă, rasismul și abuzurile la care erau supuși marinarii în cadrul marinei militare americane din acea perioadă. 

În 1851 a publicat romanul „Moby Dick”, bazat atât pe experienţa sa ca vânător de balene, cât și pe evenimentele rezultate în urma scufundării balenierei Essex în 1820, precum și pe povestirile navigatorilor de la începutul secolului al XIX-lea despre caşalotul albinos Mocha Dick, o frescă a experienţei trăite de Melville la bordul balenierei Pequod, condusă de căpitanul Ahab și a răzbunării acestuia pe legendara balenă albă Moby Dick, cu care se întâlnise în trecut, fără să o poată învinge şi care i-a provocat pierderea piciorului, căpitanul Ahab fiind dispus să sacrifice orice, inclusiv propria viaţă, pentru a o răpune.

„Moby Dick” poate fi înţeles drept un roman de aventuri pe mare, presărat cu detalii reale legate de vânătoarea de balene, un roman ce prezintă relaţia omului cu divinitatea sau arhetipul creatorului mistuit de opera sa.

Chiar dacă romanul nu a avut un mare succes în acea perioadă, peste ani a ajuns să fie recunoscut drept unul dintre cele mai importante romane ale Renaşterii Americane şi ale literaturii universale, fiind ecranizat în repetate rânduri.

Povestitor captivant, creator de tipare umane cu o puternică vitalitate, a cărui proză este complexă și de o imaginație bogată, maestru al povestirilor și al jurnalelor de călătorie, a cunoscut viaţa marinărească cu aventurile ei pe care le-a transpus și în romalele „Mardi” (1849), „Redburn” (1849) și „Pierre” (1852), însă a mai scris și 15 povestiri, zeci de poezii, publicistică, pagini de jurnal şi numeroase însemnări de călătorie.

Herman Melville s-a stins din viață la 28 septembrie 1891.

 #educatie #aziinistorie #scriitori #oamenii #biografii #personalități #culturagenerala #aboutpeople #evenimente #astăziînistorie #carti #personalitati #oamenifaini #educație #istorie #oamenifrumosi #personalitate #cultura #oa meni #MOBYDICK

***

 Percy Bysshe Shelley s-a născut la 4 august 1792, în Field Place, Sussex și a fost un scriitor englez, considerat unul dintre cei mai importanți poeţi ai romantismului secolului al XIX-lea, cunoscut pentru operele „Ozymandias”, „Oda vântului de apus”, „Mont Blanc”, „Odă unei ciocârlii”, „Mascarada anarhiei” și „Prometeu descătuşat”.

Fiind primul copil al aristocraţilor Elizabeth Pilfold şi Timothy Shelley, a început studiul acasă, iar din 1802 a studiat la Syon House Academy.

În 1804, a fost înscris la Eton College, școală aristocratică ce practica încă biciuirea colectivă a elevilor, unde a intrat în conflict atât cu conducerea, cât și cu majoritatea colegilor, fiind agresat fizic și psihic, izolându-se de ceilalți colegi, reușind, totuși, finalizarea studiilor.

În 1810 s-a înscris la Universitatea din Oxford și a publicat două romane gotice „Zastrozzi” și „St. Irvyne” și volumele de poezii „Fragmente postume ale lui Margaret Nicholson” și „Poezii originale de Victor și Cazire”.

În 1811, împreună cu prietenul său Thomas Jefferson Hogg, a publicat anonim pamfletul „Necesitatea ateismului”, iar premisa „mintea nu poate crede în existența unui Dumnezeu”, a îngrozit conducerea universității. Refuzul de a nega că pamfletul îi aparține, a condus, în cele din urmă, ca în 25 martie 1811 cei doi să fie exmatriculați.

După ce a realizat mai multe călătorii în Irlanda și Țara Galilor, a întâlnit-o pe Harriet Westbrook, o tânără de 16 ani, Shelly nutrind sentimente de iubire pentru Harriet și sperând că o va putea salva de la sinucidere. 

A început să scrie pamflete politice, pe care le-a distribuit prin intermediul baloanelor cu aer cald, al sticlelor și al bărcilor din hârtie, iar în 1813 a publicat „Regina Mab”, primul său poem important, ce descrie cum ar fi o societate utopică pe Pământ, unde personajul ce dă titlul poemului, este o zână inventată inițial de William Shakespeare și descrisă în Romeo și Julieta.

S-a apropiat de idolul său, filosoful William Godwin, de a cărui fiică, Mary Godwin, autoarea romanului Frankenstein (1818), s-a îndrăgostit, iar după ce au fugit în Europa, cei doi s-au căsătorit.

În 1816, a publicat poemele „Alastor sau duhul singurătății”, „Mont Blanc” și „Imn frumuseții intelectuale”, însă nu au captat atenția criticilor vremii.

Începând cu 1816, sănătatea lui Shelley a început să se înrăutățească, stabilindu-se pentru o scurtă perioadă în Elveția, unde s-a împrietenit cu Lord-ul Byron, ulterior mutându-se în Marlow, iar din 1818, stabilindu-se în Italia.

În 1818 a publicat „Revolta Islamului”, poem ce se concentrează pe două personaje, Laon și Cythna, care inițiază o revoluție împotriva conducătorului acestora despotic, o pildă simbolică despre eliberare și idealismul revoluționar.

Aflând despre masacrul de la Peterloo, Shelley și-a exprimat revolta într-un poem satiric intitulat „Mascarada anarhiei”, însă nici acesta și nici celelalte poezii politice „Cântec pentru fiii Angliei”, „Anglia în 1819” și „Un nou imn național” nu au văzut lumina tiparului Angliei din acea vreme.

Fiind la curent cu evenimentele politice din Europa, a scris  poemul „Odă libertății”, inspirat de revoluția izbucnită la începutul anului 1820 în Spania și „Odă Neapolelui”, inspirată de răscoala carbonarilor din Neapole.

Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără „Ozymandias” (1818), poem ce explorează ravagiile timpului și uitarea la care sunt supuse moștenirile, chiar și ale celor mai importanți oameni, „Oda vântului de vest” (1819), poemul ce alegorizează rolul poetului ca voce a schimbării și a revoluției, „Odă unei ciocârlii” (1820), poem ce caută să înțeleagă natura, să îi găsească sensul, „Familia Cenci” (1819), o tragedie, în cinci acte inspirată de drama familie romane a Casei Cenci, „Prometeu descătușat” (1820), dramă lirică în patru acte ce prezintă chinurile lui Prometeu, care sfidează zeii și dă focul umanității, „Adonis” (1821), o elogie pastorală scrisă pentru a comemora moartea prietenului său, poetul John Keats și „Triumful vieții” (1822), poem ce explorează natura ființei și a realității.

Shelley a scris, de asemenea, ficțiune și eseuri despre probleme politice, sociale și filozofice, iar o mare parte a operei nu a fost publicată în timpul vieții sale din cauza riscului de a fi arestat pentru calomnie politică și religioasă. 

Criticul literar Harold Bloom l-a descris pe Shelley drept „un meșter superb, un poet liric fără rival și, cu siguranță, unul dintre cei mai avansați intelectuali sceptici care au scris vreodată o poezie".

Percy Bysshe Shelley s-a stins din viață la 8 iulie 1822, în urma unui accident de navigaţie.

 #istorie #personalitati #oameni #cultura #aboutpeople #educatie #mobydick #biografii #evenimente #astăziînistorie #oamenifaini #educație #personalități #culturagenerala #aziinistorie #scriitori #oamenifrumosi #oamenii #personalitate #te atru #aziînistorie