***

 Oul dogmatic - Ion Barbu

E dat acestui trist norod

Și oul sterp ca de mâncare,

Dar viul ou, la vârf cu plod,

Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în cleștar,

Înoată, în subțire var,

Nevinovatul, noul ou,

Palat de nuntă și cavou.

Din trei atlazuri e culcușul

În care doarme nins albușul

Atât de galeș, de închis,

Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?

De foarte sus

Din polul plus

De unde glodul

Pământurilor n-a ajuns

Acordă lin

Și masculin

Albușului în hialin :

Sărutul plin.

*

Om uitător, ireversibil,

Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?

Precum atunci, și azi -- întocma :

Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolți pe Sfântul Duh

Veghind vii ape fără stuh,

Acest ou -- simbol ți-l aduc,

Om șters, uituc.

Nu oul roșu.

Om fără sat și om nerod,

Un ou cu plod

Îti vreau plocon, acum de Paște :

Îl urcă -- în soare și cunoaște !

*

Și mai ales te înfioară

De acel galben icusar,

Ceasornic fără minutar

Ce singur scrie când să moară

Și ou și lume. Te-înfioară

De ceasul, galben necesar...

A morții frunte -- acolo-i toată.

În gălbenuș,

Să roadă spornicul albuș,

Durata-înscrie-în noi o roată.

Întocma -- dogma.

*

Încă o dată :

E Oul celui sterp la fel,

Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.

Si nici la closcă să nu-l pui !

Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,

Si sfânt, doar nunta, începutul.

Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Muscel, România – d. 11 august 1961, București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.

Poezia Oul dogmatic, aparţinând liricii ermetice, a fost scrisă în „Ajunul Paştilor 1925” şi publicată în revista „Cetatea literară” (1926),  fiind apoi inclusă în ciclul „Uvedenrode” din volumul „Joc secund” (1930)

***

 Bătrânul pădurar - Nicolae Labiș

Bătrânul pădurar visează parcă,

Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,

Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea

El a durat-o, rânduind în ea

Galop de cerbi, bârlog de urși și unduirea

Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin și zare,

Sub ochii oglindind o depărtare,

Dureri și bucurii de-ale pădurii

S-au petrecut, și-n suflet el le-a strâns,

Și neschimbându-și apa cătăturii

În taină-a râs cu ele ori a plâns.

Când mierea lunii picură-n frunzișuri,

Ivind peste steiuri albe ascuțișuri,

Cu gâtul încordat prin seară zboară,

Îndrăgostiți un țap și-o căprioară...

El se afundă-n gânduri pe un trunchi,

Privind duios la pușca pe genunchi.

Or, primăvara în bârlog ursacii

Nu mai încap de maica-le, săracii,

Iar ea, dorindu-și alții, mai mărunți,

Îi bate și-i alungă către munți...

El îi privește-ntunecat la față -

Noi începuturi triste de viață.

Natura, ascultați-o, îi murmură

Cântecul ei de ger și de căldură,

Vibrarea fină de omăt asprit,

Foșnirea moale-a frunzelor căzute

Ori șopotul de unde-năbușit

Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite - ierni și veri -

Ne fură timpul, care cu poveri,

Și de privești a inimii hambare

Mai goale le găsești la cercetare,

Gândind că sărăcit, ca mâine pleci

În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,

De zi cu zi le află tot mai pline,

Pădurii daruri fermecate toarce -

Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,

Și de va fi cândva de-aici plecat,

Pleca-va dintre toți cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă...

Adânc el îi iubește ca pe-o arcă

Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea

El a durat-o, rânduind în ea

Galop de cerbi, bârlog  de urși și unduirea

Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

***

 Viii și morții - Tudor Arghezi

O regulă te-ndeamnă să nu scrii

Decât de bine despre vii,

Că lucrurile judecate

Trec pentru tine-ntre păcate.

Porunca e să rabzi din greu,

Că judecata-i a lui Dumnezeu.

Tot regula te-ndeamnă să te porţi

Sfiios, cuviincios şi cu cei morţi.

C-au apăsat, c-au prigonit

Stăpânii timpului, trăit

În plânsete şi suferinţă,

Tu întăreşte-te-n credinţă

Şi rabdă aprig, semenule meu,

Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu...

De altfel dogma-nvaţă pe mişei

Că orice stăpînire-i de la El,

Că focul, sângele şi fierul

I le-a trimis spre pocăinţă cerul,

În numele săracului Hristos,

Şi că s-a-nvrednicit de ele cu prisos.

Îngenuncheat, bolnav şi mut,

E singurul tău merit cunoscut,

Şi pocăinţa ta îndătinată

E singura şi marea ta răsplată.

Deci morţi şi vii s-au înţeles

Să ocolească orişice proces,

Şi unii pe ceilalţi îi spală

Cu un principiu mistic de morală,

Şi adevărul, astfel, îl înşeală,

Ca nu cumva să iasă la iveală.

Minciuna şi făţărnicia

Şi-asigură atotputernicia.

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu; n. 21 mai 1880, București, România – d. 14 iulie 1967, București, România) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului.

Poezia „Vii și morții” de Tudor Arghezi este o lucrare profundă care explorează relația complexă dintre viață și moarte și aduce în discuție aspecte spirituale și filozofice ale existenței umane. Publicată în 1939, această poezie face parte din colecția sa de poezii intitulată „Tablouri biblice,” în care autorul abordează subiecte religioase și biblice într-un m od inovator și contemplativ.

@urmăritori

***

 Dreptul la întrebare - Adrian Păunescu

Din toate drepturile lumii

Pe unul singur nu-l cedez,

E strategia mea intimă

Și este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine

Toate statuile călări,

E dreptul meu la îndoială

Și de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,

Deși l-a folosit de-ajuns,

Cred în puterea întrebării

Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viață,

Cu ea termin, cu ea încep,

Eu , simplu cetățean al lumii,

Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânși în fața morții

La fel copiii mi-i cultiv,

Ca neamul omenesc de-a pururi

Să fie interogativ.

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, Republica Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România) a fost critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și politician român.

Poezia „Dreptul la întrebare” de Adrian Păunescu este o operă poetică care explorează tema libertății și a dreptului de a pune întrebări, prin intermediul metaforelor și comparațiilor cu natura și cu obiecte din viața cotidiană. Publicată în anul 1986, aceasta este o poezie în care autorul își exprimă indignarea față de sistemul totalitar comunist din România și sugerează că oamenii ar trebui să aibă dreptul de a pune întrebări și de a-și  exprima opiniile fără teamă.

***

 Cățelușul șchiop - Elena Farago

Eu am numai trei picioare,

Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,

Râd când mă-ntâlnesc copiii,

Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă

Cu copiii toţi, dar eu

Nu pot alerga ca dânşii,

Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toata ziua

Şi plâng mult când mă gândesc

Că tot şchiop voi fi de-acuma

Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine

M-aş juca şi eu acum,

Şi-aş lătra şi eu din poartă

La copiii de pe drum!

Cât sunt de frumoşi copiii

Cei cuminţi, şi cât de mult

Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,

Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet

Sunt urâţi, precum e-acel

Care m-a şchiopat pe mine,

Şi nu-i pot iubi defel…

 M-a lovit din răutate

Cu o piatră în picior,

Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,

De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr

Şi ar vrea să-mi fie bun,

Şi-aş putea să-l muşc odată

De picior, să mă răzbun,

 

Dar îl las aşa, să vadă

Răul, că un biet căţel

Are inima mai bună

Decât a avut-o el.

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii. Creațiile cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Clo șca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.

***

 Ultima scrisoare - Mihai Beniuc

Sfârșitul a venit fără de veste.

Ești fericită?

Văd că porți inel.

Am înțeles, voi trage dungă peste

Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă.

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Știu, voi aveți în viață altă normă.

Eu însă-n fața normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată.

Mai mult în drumul tău nu am să ies.

Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată 

Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.

A fost, desigur, numai o greșeală.

Putea să fie mult - nimic n-a fost.

În veșnicia mea de plictiseală 

Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Și totuși, totuși, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli.

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,

Pe frageda fiinta-a ta de lut,

Suna în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creații de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalță 

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalță 

Și-ngenunchiate rânduri, submisiv,

La soclul tău dumnezeiesc așteaptă 

Să le întinzi cu zâmbet liniștit

Spre sărutare adorata dreaptă 

'Nainte de-a se șterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă roză auroră 

De neînteles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Și nici nu știu de ai să mai citești

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aș vrea să fii ce nu mai ești.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aș fi putut să spun: „Ești ca oricare”,

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindește beat de pofte tăul

Ce-l ține candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neîntinată,

Te voi iubi mereu, fără cuvânt,

Și lumea n-o să știe niciodată 

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,

Scăldată-n apa visurilor, lină,

Vei sta, iubită, ca-ntr-un colț de cer

O stea de seară blândă și senină.

Iar când viața va fi rea cu tine,

Când or să te împroaște cu noroi

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi acolo singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemaiscrise te mângâi.

În dulcea lor cadență legănată 

Te vei simți ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,

Să plec de-aicea, de la voi, curând,

Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Iar de va fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare,

M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad – d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. 

Mihai Beniuc n-a fost doar un poet sensibil. A fost şi un poet proletcultist, a închinat versuri regimului comunist. Aspect de la care i se trage, pare-se, trecerea lui în uitare.

Dar Mihai Beniuc a fost, lucru mai puţin ştiut, şi psiholog, profesor universitar, primul specialist român în psihologie animală.

Teza de doctorat: „Învăţare şi inteligenţă la animale”. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a devenit primul specialist român în psihologie animală şi comparată.

În 1946, Mihai Beniuc  s-a căsătorit cu Ema Bresliska. În 1974, ea s-a sinucis, din motive neelucidate.

***

 Supranumit ,, Poetul iubirii ”, Serghei Essenin, a lăsat în urmă opere nemuritoare......parcă simțind că nu poposim prea mult pe acest pământ.... a scris ,, NE DUCEM TOȚI”

Ne ducem toți câte puțin, mereu,

Către un liman de tihnă și-mpăcare,

Poate curând va trebui și eu

Bulendrele să-mi string pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingași și subțiri!

Și tu, pământ! și voi, câmpii ca marea!

În preajma sorocitei adormiri

Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus

Tot ce în trupuri sufletul adie.

Spun pace vouă, sălcii ce-n apus

Vă oglindiți în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit,

Am scris atâtea cântece visate

Şi pe pământul trist sunt fericit

C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei

Şi-am lenevit pe iarba parfumată,

Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,

Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări

Cu gîturi lungi de lebădă, secara…

De asta-n preajma tainicei plecări

Eu mă-nfior şi-mi simt adînc povara.

Acolo știu că nu vor mai fi fagi

Nici holdele cu aur viu pe nume…

De asta poate mi-s așa de dragi 

Toți oamenii cu care sunt pe lume