***

 31 iulie 1937: S-a născut pictorul român Henry Mavrodin.

Henry Mavrodin (31 iulie 1937 în București - 18 mai 2022) a fost un pictor român, profesor universitar doctor.

EDUCAȚIE

- 1953-1957 Școala medie de Arte Plastice - București, România

- 1957-1963 Institutul de Arte Nicolae Grigorescu, București, România

EXPERIENȚĂ DIDACTICĂ

- 1991-2001 profesor de desen și pictură la Universitatea Națională de Arte București

- 1996-2001 decanul Facultății de Istoria și Teoria Artei, Universitatea Națională de Arte București.

- 2001 - 2006 profesor la Universitatea Națională de Teatru și Film din București

A predat cursuri la Facultatea de Filologie, Universitatea din București, la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București, master Spațiu Sacru. Curs de master Estetica formelor artistice la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea din București.

ACTIVITATE DE CERCETARE

- 1996-1999 doctoratul în estetica artelor vizuale cu teza Glaocon sau prestigiul artistului în Cetatea Ideală.

EXPOZIȚII PERSONALE-SELECȚIE

- 1971 Galleria Internazionale d’arte La chiocciola, Padova, Italia.

- 1972 Galleria d’arte Viotti, Torino, Italia.

- 1975 Retrospectivă la Centrul Cultural Universitar, Pordenone, Italia.

- 1989 20 de ani de pictură în Italia, Castelul din Bazzano, sub patronatul Municipiului orașului Bazzano, Muzeului Civic și Arheologic, Bazzano, Italia.

- 1998 Muzeul Național de Artă, București, Romania.

- 1998 Mavrodin și studenții săi, Galeria Catacomba, București.

- 1999 Muzeul Morandi Bologna, Italia.

- 2005 Expoziția donației Henry Mavrodin, Moderna Museet, Stockholm, Suedia

EXPOZIȚII DE GRUP-SELECȚIE

- 1963 expoziția promoției clasa Prof.Corneliu Baba, Sala Dalles, București.

- 1963-1970 expune la toate saloanele anuale de pictură și grafică, Sala Dalles, București.

- 1967 Expoziția comemorativă Colocviul Internațional C. Brancusi, Sala Kalinderu, București.

- 1967 Expoziția de grup Pictură și Poezie, Casa Scriitorilor, București.

- 1969 Prima expoziție de pictură a Festivalului Internațional Cagnes sur Mer, Franța.

- 1969-1970 participă la diverse expoziții internaționale reprezentând Romania (Dusseldorf-Germania, Helsinki-Finlanda).

- 1970 Galeria Apolo, București.

- 1970 XXXV Bienală Internațională de artă de la Venezia.

- 1974 reprezintă Italia la I Expoziție Internațională de sticlă de la Bruxelles (Belgia).

- 1977 A XX a Quadrienală Națională de artă, Roma, Italia.

- 1996 100 ani de la nașterea lui Tristan Tzara, Sala Dalles, București.

- 1996 Arta anilor 90. Una Bisanzio Latina Galleria Bramante, Roma, Italia.

- 1998 Bucarest 2000 Budapest, Budapesta, Ungaria.

- 1999 Salonul de toamnă, Galeria Apollo, București.

- 1999 Expoziție Rudenie și patrimoniu,organizată de Ministerul Culturii din România și Consiliul European, Sala Kalinderu, București, România.

- 2002 Opere del 900, Galleria Regionale d’Arte Contemporanea Luigi Spazzapan di Gradisca d’Isonzo, Gorizia, Italia.

- 2009 dec. Donația operei monumentale Turnul Babel, Academia Română, proiect finațat de Fildas Art.

- 2009 Expoziție Ciubotaru & Mavrodin - obiect (sala Theodor Pallady, Biblioteca Academiei Române) și donația operei monumentale Turnul Babel, Academiei Române, proiect finanțat de Fildas Art.

PREMII, BURSE ȘI ORDINE

- 1967 Premiul tinerilor artiști (U.A.P., București, România)

- 1968 Premiul I și Medalia de Aur la Târgul Internațional de carte ediția ‘68, București, România.

- 1968 Al III-lea Premiu Național pentru pictură (U.A.P., București, Romania).

- 1968 burse de studiu în URSS și în Belgia.

- 1969 Premiul Pavilionului românesc la Primul Festival Internațional de Pictură de la Cagnes sur Mer, Franța .

- 2005 Ordinul Steaua Solidarității Italiene în grad de Comandor, decernat de Președintele Italiei

- 2015 Marele Premiu (U.A.P., București, România)

- 2019 Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler, decernat de Președintele României

CĂLĂTORII DE STUDII

- 1977-1989 călătorii de studiu in patru continente

LUCRĂRI ÎN MUZEE

- Muze ul de artă contemporană, Moderna Museet din Stockholm, Suedia

***

 31 iulie 1938: S-a născut Nicu Constantin, actor român de teatru și film.

Nicu Constantin (31 iulie 1938, Eforie, Constanța – 15 septembrie 2009, București) a fost un actor român de comedie.

Tatăl său, Tudor Constantin, provenea din localitatea albaneză Corcea (de unde se trag și strămoșii lui Ion Caramitru, George Vraca și Victor Eftimiu) și a ajuns în România în anul 1910. Actorul Nicu Constantin își amintea că toate casele ce existau în fostul oraș Movilă (actualul Eforie Sud) purtau pecetea muncii tatălui său.

Mama actorului, Ecaterina, era grecoaică din Ianina și sosise în Constanța în 1913-1914, pentru a studia la Școala Greacă din localitate - considerată pe atunci cea mai bună instituție de învățămînt din Balcani cu predare în limba greacă.

Ecaterina și Tudor Constantin s-au căsătorit în 1924 și au avut 7 copii: Petre, Constanța, Tefta, Gheorghe, Constantin, Nicu - viitorul actor, și Lică. După terminarea războiului, în 1947, familia Constantin a mai înfiat un băiat din Moldova, Ștefan, ce avea apoi să ajungă pe unul din cele mai mari petroliere din lume, "Independența", găsindu-și sfârșitul odată cu scufundarea acestuia în Bosfor.

De mic practică tot soiul de meserii: ajutor la bostănăria turcului Cadri, vânzător de răcoritoare pe plajă, vânzător de lapte, vânzător de creveți la cornet, vânzător de ziare, sacagiu, bagajist la gară, etc. Banii astfel câștigați devenind o sursă serioasă pentru întreținerea familiei sale și, deseori, pentru ajutorarea familiilor mai nevoiașe din orășel.

STUDII

- Școala primară din Constanța.

- Școala de Construcții din Brașov (1942).

- Școala Medie Tehnică de Marină din Constanța - profil navigație și motoare.

- Școala Populară de Arte din București.

ÎNCEPUTURILE ARTISTICE

Pentru Nicu Constantin primele înclinații spre lumea artei încep să apară la vârsta de 12 ani când avea ocazia, odată cu venirea concediilor de vară, să vadă la Eforie o serie întreagă de mari artiști: George Vraca, Gică Petrescu, Sergiu Malagamba, Petre Ștefănescu Goangă, Nicolae Bassu Tasian, Arta Florescu, Nae Roman, Bimbo Mărculescu etc.

Tot pe atunci învață de la sora sa, Constanța, lungi poeme de câte 30-40 de strofe, pe care le recită fără cusur la serbările organizate în Eforie de Ziua Eroilor făcându-se astfel imediat remarcat.

Primul spectacol a fost însă ținut în Școala de Marină din Constanța când Nicu Constantin, ce făcea pe atunci parte din grupul "Trio Scaramuța", a prezentat momentul satiric "Mâine vom fi pe mare" în care lua peste picior pe cei din conducerea școlii. Alături de el mai apăreau atunci colegii săi, Muller, Geanoglu, Mușat, Korfiadis și viitorul actor Costel Drăgănescu.

Succesul fiind garantat Nicu Constantin a oferit apoi publicului o altă compoziție a sa, "Melodia constănțeană".

ACTIVITATE PROFESIONALĂ

Angajat al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”

Între 1960 și 2000, a activat și a susținut peste 9.000 de reprezentații pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. În perioada 1979-1982, Constantin a fost și actor al Teatrului de Operetă „Ion Dacian”.

În 2001, Nicu Constantin a devenit cetățean de onoare al orașului Eforie Sud fiind decorat cu Ordinul Meritul Cultural, clasa I, pentru activitatea sa artistică.

În palmaresul înregistrărilor lui Constantin se află peste 30 de filme de scurt și lung metraj, 600 de emisiuni de radio și peste 300 de televiziune. În 2005, în cadrul Galei UNITER, a primit premiul special pentru teatru de revistă, iar un an mai târziu, premiul UNITER pentru întreaga activitate.

ROLURI ÎN TEATRUL DE REVISTĂ (selectiv)

- Pagini alese din revista de altădată

- Revista dragostei

- La Grădina "Cărăbuș"

- Colibri music-hall

- Nu aduce ziua ce aduce noaptea

- Jos pălăria

- Vino să ne vezi diseară

- Costică, ne vede lumea!

- Uite că nu tac!

- Lasă supărarea-n hol

- Grand Music-Hall de Bucarest

- Nimic despre elefanți

- Cafeaua cu lapte de adio

- Salutări de la Vasile

- Mi se pare că mă-nsor!

- Savoy, Savoy!

FILMOGRAFIE

- S-a furat o bombă (1962) - nemenționat

- Vacanță la mare (1963)

- Împușcături pe portativ (1966)

- Vin cicliștii (1968)

- Cercul magic (1975)

- Lupușor și Mieluțu (1975)

- Sărbătoritul (1977)

- Septembrie (1978)

- Totul pentru fotbal (1978)

- Ora zero (1979)

- Alo, aterizează străbunica!... (1981)

- Am o idee (1981)

- Întoarcere la dragostea dintîi... (1981)

- Grăbește-te încet (1982)

- Secretul lui Bachus (1984)

- Eroii nu au vârstă (1984) Serial Tv

- Mușchetarii în vacanță (1985)

- Muzica e viața mea (1988)

- Borvizomanii (1988)

- Harababura (1991)

- Ministerul comediei (1999)

- Profeția V (2005)

ALBUME

- "Nicu... vede tot"

- "Uite-l pe nea Nicu..."

- "Nicu Constantin... o viață de artist"

VOLUME

- "Ochelarii miraculosi. Nicu Constantin în dialog cu Cristian Brancu"

PREMII ȘI DISTINCȚII

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Nicu Constantin la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru  dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.

***

 31 iulie 1949: S-a născut Mircea Baniciu, compozitor și interpret român de muzică ușoară.

Mircea Baniciu (31 iulie 1949, Timișoara) este un cântăreț și chitarist român, de meserie arhitect. S-a remarcat în muzica românească la începutul anilor '70 când a devenit solist vocal al formației rock Phoenix. După fuga colegilor săi din țară în 1977, începe o carieră solo, timp în care scoate pe piață un EP și patru albume. În 1992 a fondat trupa Pasărea Colibri, alături de Florian Pittiș, Mircea Vintilă și Vlady Cnejevici, cu care a cântat zece ani, răstimp în care au apărut pe piață cinci albume și un DVD. În 2002 revine în trupa Phoenix cu ocazia concertului aniversar „Phoenix 40 de ani”. În toamna anului 2007 părăsește din nou Phoenix pentru a-și continua cariera solo și pentru a înființa în 2014 supergrupul Pasărea Rock.

ANII '70

La începutul anilor '70 Mircea Baniciu cânta ca folkist în cluburile din Timișoara. Cu această ocazie este văzut de Nicu Covaci și Günther Reininger, doi dintre membrii grupului Phoenix, care erau în cautarea unui solist vocal, și hotărăsc să-l coopteze în formație. Mircea Baniciu debutează în Phoenix în anul 1971, când susține câteva spectacole în care sunt prezentate piese precum „Nunta”, „Negru Vodă”, „Iarna”. Aceste piese au fost ulterior înregistrate pe albumul Cei ce ne-au dat nume, apărut în 1972, în componența: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Costin Petrescu și Valeriu Sepi.

Continuarea vine în 1973 cu EP-ul Meșterul Manole, apoi, în 1974, cu Mugur de fluier, unde apar câteva dintre hit-urile absolute ale grupului Phoenix: „Mica țiganiadă”, „Ochii negri, ochi de țigan”, „Strunga”, „Mugur de fluier” și „Andrii Popa”, care a devenit probabil cea mai cunoscută melodie a grupului timișorean. „Andrii Popa” este singura compoziție de Mircea Baniciu apărută în discografia Phoenix, despre care artistul povestește că a apărut din întâmplare pe disc, datorită faptului că la „înregistrările din Electrecord trebuia să completăm discul cu patru minute”.

Cantofabule (numele corect fiind Cantafabule) a apărut în 1975 și este considerat până astăzi cea mai importantă operă rock a României. Trupa Phoenix s-a retras, de toamna până primăvara, în munții Semenic pentru a compune piesele de pe acest album, iar când au ajuns în studio, în locul lui Costin Petrescu, a fost adus de Covaci la baterie Ovidiu Lipan „Țăndărică”.

În primăvara anului 1977, o parte dintre membrii trupei Phoenix, adică Nicu Covaci, Ovidiu Lipan, Josef Kappl și Erlend Krauser, fug din țară, reușind să treacă granița ascunși în boxele Marshall ale formației. Mircea Baniciu a rămas în țară, susținând ulterior ca nu a fost anunțat de această plecare. A continuat să cânte piesele Phoenix și după plecarea lui Nicu Covaci, deși a fost, în nenumărate rânduri, anchetat de Securitate.

ANII '80

După plecarea din țară a membrilor formației, Mircea Baniciu desfășoară o prestigioasă carieră solo ca folkist. Primul disc propriu, Mircea Baniciu EP (1979), a fost înregistrat în Televiziunea Română, artistul aflând ulterior că s-a luat decizia ca Electrecord să scoată pe piață acest disc. La începutul anilor '80 a apărut pe piață Tristeți provinciale, primul său disc mare. A apărut de fapt fără titlu, întrucât numele propus de artist fusese respins de autorități pe motiv că „în acea perioadă nu era voie să fii prea trist”. Albumul a fost cunoscut de public mai degrabă ca Albumul galben. Acest disc avea să aducă și primele hituri marca Mircea Baniciu, printre care „Eșarfă în dar” și „Vara la țară”. Acompaniamentul aparține formației Post Scriptum din Timișoara. Aceasta este prezentă și pe următorul album al artistului, Ploaia, lansat în 1984. Ploaia conține piese precum „Scrisoare de bun rămas”, „Ploaia”, „Marea”, „Magazinul de vise”. Urmează Secunda 1, în 1989, cu piese ca „Frunza”, „La-nceput de drum”, „Secunda cea fără de batrânețe și fără de moarte”, iar apoi, în 1991, Secunda 2, cu alte piese precum „Himera”, „Pisica neagră”, „Dealul cu dor” sau „Întoarcerea la Orient”.

ANII '90

În 1990 începe din nou să cânte alături de grupul Phoenix în primul concert al grupului după '90 la Palatul Copiilor din București. Totuși, adevărata revenire a grupului Phoenix în fața publicului român avea să se producă la festivalul Festivalul „Rock '91”, unde Phoenix cântă în fața a aproximativ 70.000 de spectatori. Participă de asemenea la un turneu național cu Phoenix, și merge în Germania pentru a înregistra câteva piese alături de ceilalți membri ai grupului, care vor apărea pe albumele SymPhoenix/Timișoara (1992) și Aniversare 35 (1997).

În 1992 părăsește grupul Phoenix din cauza unor divergențe cu liderul trupei, Nicu Covaci. În decembrie 1992, în timp ce Phoenix cântă în București cu un alt solist vocal, Mircea Baniciu cântă la Râmnicu Vâlcea într-un concert cu ocazia Crăciunului. În mod spontan, vin alături de el pe scenă Florian Pittiș și Mircea Vintilă, și cei trei cântă împreună. La sfârșitul spectacolului, Florian Pittiș anunță că a creat formația Pasărea Colibri. Ulterior, cei trei se reîntâlnesc în mai multe spectacole și păstrează aceeași formulă, care are un neașteptat succes la public. Hotărăsc să-l coopteze și pe Vlady Cnejevici (ex-Compact, ex-Progresiv TM) și să continue activitatea cu Pasărea Colibri.

Deși a fost gândită inițial ca formulă pentru spectacole, membrii Pasărea Colibri se hotărăsc să imprime un spectacol care avea să iasă pe piață în anul 1995 sub numele În căutarea cuibului pierdut. Doi ani mai târziu apare Ciripituri. În 1999, grupul realizează primul album de studio, Cântece de bivuac.

În anul 1999 Florian Pittiș renunță la participarea în spectacole. Pentru scurt timp, cei trei membri fondatori îl cooptează pe Radu Gheorghe, cu care realizează câteva spectacole. Un an mai târziu, încep să apară în spectacole alături de Marius Bațu (Poesis).

DUPĂ 2000

În 2002 Pasărea Colibri scoate un nou album, Încă 2000 de ani, în formula Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Vlady Cnejevici și Marius Bațu. În 2003 are loc spectacolul „Pasărea Colibri – 10 ani”, avându-l ca invitat special pe Florian Pittiș. Acest spectacol este înregistrat și apare ulterior pe piață sub formă de CD (două volume) și DVD. Acest proiect a pus capăt activității formației, membrii ei hotărând să urmeze cariere separate.

În 2002 Mircea Baniciu revine în Phoenix, cu ocazia spectacolului aniversar „Phoenix 40 de ani” (octombrie 2002). Ulterior, continuă activitatea concertistică cu grupul Phoenix, iar în 2005 grupul scoate pe piață un nou album, Baba Novak. Concertul de lansare a noului disc, susținut în octombrie 2005 la Sala Palatului, avea să se transforme într-un DVD intitulat Live at Sala Palatului. În această perioadă, Phoenix susține turnee de promovare a noului disc în câteva orașe din țară, iar în 2006–2007 participă la toate marile festivaluri din România (Stufstock, Peninsula, Motorrock etc).

În anul 2007, după participarea la Festivalul „Stufstock 2007”, Mircea Baniciu părăsește grupul Phoenix din cauza unor noi divergențe cu Nicu Covaci.

În noiembrie 2007, Mircea Baniciu și-a lansat un blog personal, pe care promite să-l transforme în „opera sa autobiografică”. Cu această ocazie a promis să povestească lucruri inedite din perioada de aur a grupului Phoenix, momente din istoria formației Pasărea Colibri și lucruri personale.

DIN NOU SOLO

În anul 2008, artistul imprimă și lansează pe piață primul volum al colecției Best of Mircea Baniciu, numit sugestiv Eșarfa. Este o colecție a celor mai bune balade compuse și interpretate de Mircea Baniciu, printre care piese precum „Eșarfă în dar”, „Dacă ai ghici”, „Scrisoare de bun rămas”, „Frunza”, „Himera”, „Amintire”.

Este prima apariție discografică a artistului în formulă solo, după 17 ani. La concertul de lansare a acestui album, Mircea Baniciu a apărut pe scenă însoțit de formația sa.

Pe 3 decembrie 2008 a avut loc la Sala Palatului primul concert din seria „Mircea Baniciu & prietenii” în care artistul i-a avut ca invitați pe Josef Kappl, Mircea Vintilă, Marius Bațu, Ioan Gyuri Pascu, Leo Iorga și fiica sa – Ana Baniciu. Alături de invitații săi, artistul a cântat câteva dintre cele mai reprezentative piese ale repertoriului său, susținute anterior în trupele Phoenix sau Pasărea Colibri, precum și o bună parte dintre baladele sale.

Cu această ocazie Mircea Baniciu și Josef Kappl prezintă o nouă piesă numită „Pe Argeș în jos”, prima operă completă dintr-un viitor album muzical creat de cei doi. Aceasta este editată pe un maxi-single promoțional.

În noiembrie 2010 Mircea Baniciu lansează cel de-al doilea volum al „best of”-ului său, intitulat simplu Best of, Vol. 2, pe care se regăsesc piese precum „Andrii Popa”, „Vara la țară”, „Pisica neagră”, „Tristeți provinciale”, „Hanul ulciorului nesecat”, „Dealul cu dor”.

Pe 10 noiembrie 2010 a avut loc la Sala Palatului a doua ediție a spectacolului „Mircea Baniciu & prietenii”, moment în care vin din nou alături de el o parte dintre prietenii săi de scenă: Josef Kappl, Ioan Gyuri Pascu, Leo Iorga și trupa Pacifica.

FAMILIA

Pe 19 octombrie 2014, Mircea Baniciu s-a căsătorit cu Alina Nemeș, femeia care i-a dăruit un copil, Victor (10 ani).[4][5]

El mai are o fiică, Ana, dintr-o relație anterioară.

DISCOGRAFIE

Solo:

- Mircea Baniciu EP (EP, Electrecord, 1979)

- Tristeți provinciale (album de studio, LP/MC, Electrecord, 1981)

- Ploaia (album de studio, LP/MC, Electrecord, 1984)

- Secunda 1 (album de studio, LP/MC, Electrecord, 1989)

- Secunda 2 (album de studio, LP, Publi Partner SRL, 1992)

- Muzică de colecție, Vol. 35 (compilație, CD, Jurnalul Național, 2008)

- Anii '80–'90: Vinyl Collection (box sex, 4xCD, Cat Music & Colibri Music & MBA Digital Media, 2008)

- Eșarfa – Best of, Vol 1 (compilație, CD, Cat Music & Colibri Music & MBA Digital Media, 2008)

- Best of, Vol. 2 (compilație, CD, Cat Music & Colibri Music & MBA Digital Media, 2010)

- Best of, Volumele I, II & III (box set, 3xCD, MBA Digital Media, 2022)

Cu Phoenix:

- Cei ce ne-au dat nume (album de studio, 2xLP, Electrecord, 1972)

- Meșterul Manole (EP, Electrecord, 1973)

- Mugur de fluier (album de studio, LP, Electrecord, 1974)

- Cantofabule (album de studio, 2xLP, Electrecord, 1975)

- Remember Phoenix (compilație, LP, Electrecord, 1991)

- SymPhoenix/Timișoara (album de studio, 2xLP/CD/MC, Eurostar & Genius CD, 1992)

- Evergreens (compilație, CD/MC, Electrecord, 1995)

- Cantafabule – Bestiar (album de studio, CD/MC, Genius CD, 1996)

- Aniversare 35 (album de concert, CD/MC, Genius CD, 1997)

- Baba Novak (album de studio, CD/MC, Zone Records & Phoenix Records, 2005)

- Phoenix Tour 2006 – Baba Novak (video, CD, Phoenix Records, 2006)

- Live at Sala Palatului (album video, DVD, Phoenix Records, 2006)

Cu Pasărea Colibri:

- În căutarea cuibului pierdut (album de studio, CD/MC, Blue Ridge International Computers & Roton, 1995)

- Ciripituri (album de studio, CD/MC, Intercont Music & Pasărea Colibri, 1996)

- Cântece de bivuac (album de studio, CD/MC, Roton, 1999)

- Încă 2000 de ani (album de studio, CD/MC, Roton, 2002)

- 10 ani – Vol. 1 (album de concert, CD/MC, Roton, 2003)

- 10 ani – Vol. 2 (album de concert, CD/MC, Roton, 2003)

- 10 ani (album video, DVD/VHS, Roton, 2003)

- 19 ani (compilație, CD, Cat Music & Colibri Music, 2011)

Cu Pasărea Rock:

- Pe Argeș în jos (maxi-single, CD, Kaprock Musikproduction & Cat Music, 2008) (apărut sub titulatura Baniciu & Kappl)

- Legenda (maxi-single, CD, Revolver Records, 2014)

- Călușandra (EP, CD, Revolver Records, 2015)

- Legenda (album de studio, CD, Revolver Records, 2016)

- Cavalcada (album de studio, CD, Revolver Records, 2021)

Cu Abra:

- Șapte (album de studio, CD, A&A Records, 2010)

- Data când totul e gata (album de studio, CD, MBA Digital Media & Colibri Music, 2013)

Cu Alexandru Andrieș, Mircea Vintilă și Nicu Alifantis:

- Tandrețuri pentru femei cu cei 4 corifei (album video, DVD, TVR Media, 2005)

COLABORĂRI ȘI COMPILAȚII

- Filmul Septembrie (1978) – piesa „În fiecare zi” (muzică și orchestrație de Adrian Enescu)

Compilație – Muzică folk (LP/MC, Electrecord, 1978) – piesa „La seceriș”

- Mircea Baniciu / Marina Voica – Săptămâna / Tu vei rămâne tu (melodii de Dan Dimitriu) (split single, Electrecord, 1983) – piesa „Săptămâna”

- Compilație – Melodii '82 (LP, Electrecord, 1983) – piesa „Săptămâna”

- Alexandru Andrieș – Interioare (LP, Electrecord, 1984) – voce adițională la piesele „Parcul” și „Fără griji”

- Alexandru Andrieș – Interiors (LP, Electrecord, 1985) – voce adițională la piesele „The Park” și „Don't Worry”

- Florian din Transilvania – Tainicul vârtej (LP, Electrecord, 1986) – voce adițională

- Ioan Gyuri Pascu / Mircea Rusu – Ar putea fi / Gigi praf (MC, Reflex, 1992) – voce adițională la piesele „Omul liber care cântă” și „În inima mea”

- Compilație – Din darul magilor (LP/CD/MC, East & Art, 1995) – piesele „E iarnă și-ți cânt” și „Alb”

- Compilație – Din darul magilor II (CD/MC, Roton, 1996) – piesele „Drumul magilor” și „Pomul de Crăciun”

- Compilație – Din darul magilor 5 – In memoriam Valeriu Sterian (CD/MC, Fundația Culturală Phoenix, 2000) – piesa „Amintire cu haiduci”

- Holograf – Holografica (CD/MC, MediaPro Music, 2000) – voce la piesa „Inima mea nu e întreagă dacă nu ești tu”

- Roșu și Negru – Tribut lui Liviu Tudan (CD, Roton, 2007) – piesa „Hai, acasă!”

- Compilație – Salvați-vă îngerii (CD, Acasă Music, 2007) – piesa „O stea” (duet cu Loredana Groza)

- Compilație – Folk You 2007 (DVD, Jurnalul Național, 2008) – piesele „Tristeți provinciale”, „Amintire” și „Întoarcerea la Orient”

- Compilație – Timpul chitarelor (DVD, TVR Media, 2009) – piesele „Andrii Popa” (cu Phoenix) și „Eșarfă în dar”

- Pragu' de Sus – Ultimul poet (CD, Autoprodus, 2009) – piesa „Nimeni, nimeni”

- Adrian Enescu – Invisible Movies (CD, A&A Records, 2014) – piesa „Septembrie (I)”

- Keo – Liber (CD, Roton, 2015) – piesa „Acasă”

- RIT – Barbu Lăutaru (maxi-single, Autoprodus, 2016) – piesa „Cântec pentru cel ce vede întâia oară soarele”

- Adrian Berinde – Arcan (CD, Republic Production, 2017) – piesa „Puțin din fiecare”

piesa „O sută de ani” (centenar Universitatea Politehnica Timișoara), apărută în noiembrie 2020 și interpretată de supergrupul RockING: Mircea Baniciu (voce și chitară), Călin Pop (voce și chitară), Tavi Horvath (voce rap), Tiberiu Bako (bas), Teodor Pop (claviaturi), Vali Potra (tobe)

- piesele „Povestea neamului” și „Fratele lumii” înregistrate împreună cu Vlady Cnejevici (claviaturi, producție muzicală, compoziție), Teo Boar (chitară) și Sergiu Simionese (voce), publicate în octombrie–decembrie 2020, ce fac parte din albumul solo al lui Vlady Cnejevici, Ieri și azi.

- piesa „Copilul” , în duet cu Ana Baniciu, videoclipul a fost lansat la 31 mai 2023 prin Cat Music.

PREMII ȘI DISTINCȚII

- Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Mircea Baniciu la 10 decembrie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria B – „Muzică”, „pentru cont ribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”.

***

 31 iulie 1952: S-a născut Horațiu Mălăiele, actor român de teatru și film.

Valentin-Horațiu Mălăele (31 iulie 1952, Târgu Jiu, Gorj) este un actor de film, radio, televiziune, teatru și voce, regizor, caricaturist și scriitor român. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1975, clasa profesor Octavian Cotescu.

ANECDOTE

În clasa I a luat premiul 2 și pe perioada vacanței a primit de la învățătoare o carte pentru a desena mai bine. Nu a reușit însă asta până în clasa a IV-a când a întâlnit zâna cea bună, profesorul de desen Nicu Gherghe. Această întâlnire îi lasă o amprentă deosebită, astfel că prin casa a XII-a, deja desena foarte bine conform propriei declarații.

“Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.”

ROLURI ÎN PIESE DE TEATRU

Studioul "Casandra"

- Fadinard, Pălăria florentină de Eugene Labiche, regia Ovidiu Schumacher, 1974

- Un hoț, Opera de trei parale de Bertolt Brecht, regia Octavian Cotescu, 1974

- Bota, Procese de Alexandru Voitin, regia Octavian Cotescu, 1974

- Tartaglia, Regele Cerb de Carlo Cozzi, regia Bogdan Berciu, 1975

Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț:

- Dorde, Tinerețe fără bătrânețe adaptare de Eduard Covali după Petre Ispirescu, regia Cătălina Buzoianu, 1975

- Mr. D. Hosner, Dosarul Andersonville de Saul Levitt, regia Emil Mandric, 1975

- Truffaldino, Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, regia Iulian Vișa, 1976

- Dromichaites, Muntele de Dumitru Radu Popescu, regia Emil Mandric, 1977

- Tyll, Eulenspiegel de Charles de Coster, regia Cătălina Buzoianu, 1981

Teatrul "Nottara"

- Dufausset, Mîța în sac de Georges Feydeau, regia Dan Micu

- Maiorul, Familia Tot de Istvan Orkeny, regia Valeriu Paraschiv

- Srnerdeakov, Karamazovii după F.M. Dostoievski, regia Dan Micu, 1981

- El, De ce dormi, iubito? de Jos Vandela, regia Valeriu Paraschiv, 1981

- Varga, O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu, regia Horațiu Mălaele, 1982

- Ion, Acești îngeri triști de D.R. Popescu, regia Mircea Cornișteanu, 1983

- Scapino, Scapino de Moliere, regia Alexandru Dabija, 1985

- Babalete Olelie, Vînătorii de Fănuș Neagu, regia Ion Cojar, 1985

- Stroescu, Într-o dimineață de Mihai Ispirescu, regia Dan Micu, 1988

- Potiekalnikov, Sinucigașul de Nikolai Erdman, regia Cornel Mihalache, 1991

- Poche-Chandebise, Puricele de Georges Feydeau, regia Horațiu Mălăele, 1993

- K. Muller, Unde-i revolverul? de Georgy Gabor, regia Mircea Cornișteanu

Teatrul "Odeon"

- Lelio, Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur, 1991

- Carlo Goldoni, Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, regia Horațiu Mălăele, Teatrul Odeon și Theatrum Mundi

- Profesorul, Lecția de Eugen Ionescu, regia Horațiu Mălăele, 1996

Teatrul Național de la București:

- Neînțelesul, Podu', text de Horațiu Mălăele, după Paul Ioachim, 1999

Teatrul "Bulandra"

- Directorul, Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu, 1995

- Wally Murdock, Cafeneaua de Sam Bobrick și Ron Clark, regia Horațiu Mălăele, 1997

- Vanea, Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonski, 2001

- Vasili Vasilici Svetlovidov, Măscăriciul după A.P. Cehov, regia Horațiu Mălăele, 2005

Teatrul de Comedie:

- Ivan Alexandrovici Hlestacov, Revizorul Arhivat în 6 decembrie 2008, la Wayback Machine. de N.V. Gogol, regia Horațiu Mălăele, 2006

Companii independente:

- Paznicul, Escrocii în aer liber de Ion Băieșu, regia Horațiu Mălăele, 1994

- Ofițerul, Un deținut la Auschwitz de Alain Bosquet, regia Domnița Munteanu

Spectacole de teatru regizate:

- O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu, Teatrul Nottara, 1982

- Puricele de Georges Feydeau, Teatrul Nottara, 1993

- Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, Teatrul Odeon, 1994

- Escroci în aer liber după Ion Băieșu, spectacol itinerant, 1995

- Hotel de Ray Cooney, Teatrul Ovidiu din Constanța, 1997

- Cafeneaua de Sam Bobrick și Ron Clark, Teatrul Bulandra, 1997

- Lecția de Eugen Ionescu, Theatrum Mundi, 1997

- Pălăria după Un chapeau de paille de Eugene Labiche, Teatrul de Comedie, 1998

- D'ale după D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, Teatrul Nottara, 1999

- Podu' după Podul sinucigașilor de Paul Ioachim, Teatrul Național București, 1999

- Cu capul de nicovala după Fierarii de Milos Nicolic, Teatrul Nottara, 2000

- Bani din cer Arhivat în 3 ianuarie 2010, la Wayback Machine. de Ray Cooney, Teatrul de Comedie, 2001

- Țara lui Abuliu după Dumitru Solomon, Teatrul de Comedie, 2002

- Poiana boilor Arhivat în 22 decembrie 2008, la Wayback Machine. după A.P. Cehov, Teatrul de Comedie 2003

- Măscăriciul după A.P. Cehov, Teatrul Bulandra, 2004

- Nepotu' Arhivat în 1 noiembrie 2008, la Wayback Machine. de Adrian Lustig, Teatrul de Comedie, 2005

- Revizorul Arhivat în 6 decembrie 2008, la Wayback Machine. de N.V. Gogol, Teatrul de Comedie, 2006

Teatrul Național de Televiziune

-Regizorul, Astă seară se joacă fără piesă de Luigi Pirandello, regia Eugen Todoran, 1987

- Paznicul parcului, La prima vedere de Ion Băieșu, regia Horațiu Mălăele, 1994

- Studentul, Poveste studențească de Mihail Șorbu, regia Cornel Todea, 1985

- Rică Venturiano, O noapte furtunoasă de I.L Caragiale, regia Sorana Coroamă Stanca, 1983

FILMOGRAFIE

ACTOR:

- Ciprian Porumbescu (1973) - student

- Păcală (1974) - grefierul

- Muntele ascuns, regia Andrei Cătălin Băleanu, 1974 - Petru

- Gloria nu cîntă, regia Alexandru Bocăneț, 1976 - Matei

- Statuia (1977, scurtmetraj)

- Septembrie (1978) - Cămilă

- Pentru patrie (1978) - sublocotenentul Spiroiu

- Ciocolată cu alune (1979) - Victor Alexe

- Ora zero (1979)

- Cântec pentru fiul meu, regia Constantin Dicu, 1979 - Mituș

- Am o idee, regia Alecu Croitoru, 1981

- Destine romantice (1982)

- Pădurea nebună (1982) - Filipache

- Melodii la Costinești, regia Constantin Păun, 1983 - Călin Buzescu

- Piciul, regia Iosif Damian, 1984

- Siciliana regia Olimpia Arghir, 1984

- Secretul lui Bachus (1984) - Nelu, fost angajat la IAS „Vinicola”

- Acțiunea „Zuzuc” (1984)

- Primăvara bobocilor (1987) - studentul Ionuț, fiul Varvarei și a lui Toderaș

- Secretul lui Nemesis (1987) - vecinul Tudor

- Maria Mirabela în Tranzistoria (1989) - tatăl fetițelor

- Secretul armei... secrete! (1989) - Gâtlej-Uscat

- Miss Litoral (1991) - maestrul Mugurel, președintele juriului

- Casa din vis (1992) - Babalete

- Divorț... din dragoste (1992) - matematicianul Dan Cantemir

- Timpul liber (1993)

- Această lehamite (1994) - Bebe

- Frumoșii nebuni ai marilor orașe (film TV, 1997)

- În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, regia Sinișa Dragin, (2001) - milițian

- Amen., regia Costa Gavras, 2002 - Fritsche

- Ambasadori, căutăm patrie (2003) - Titi

- Magnatul (2004) - Horațiu

- Ticăloșii (2007) - Pompi, prim-ministrul României

- Vine poliția, Traian Corbescu, 2008

- Armata crimei (L'armée du crime, 2009) - Monsieur Dupont

- Poker (2010) - Titel Pangică

- Ultimul corupt din România (2012) - Titel Pangică

- Las Fierbinti, (2012 - 2013) - serial TV

Un Crăciun altfel! (2014) ca procurorul Emilian

- Moromeții 2 (2018) - Ilie Moromete

SCENARIST

- Nunta mută (2008) - în colaborare cu Adrian Lustig

REGIZOR:

- Nunta mută (2008)

- Funeralii fericite (2013)

PREMII

- Tinerețe fără bătrînețe – Premiul pentru interpretare – Iași, 1975

- Slugă la doi stăpîni – Premiul pentru cea mai bună interpretare – Galați, 1976

- Muntele – Premiul pentru interpretare, Galați

- Eulenspiegel – Premiul pentru cel mai bun actor, Piatra Neamț

- Mîța în sac – Premiul ATM, 1978

- Familia Tot – Premiul ATM, 1978

- Divorț din dragoste – Premiul pentru cel mai bun actor, Costinești, 1991

- Mincinosul – Premiul UNITER 1992

- Puricele – Premiul de regie A.U.R. 1993

- Puricele – Premiul pentru interpretare la Festivalul Național I.L Caragiale București, 1993 și Premiul Asociației Umoriștilor Români pentru interpretare, 1993

- Escrocii în aer liber – Premiul pentru regie Festivalul Comediei Romanești; Premiul pentru regie Ion Băieșu; Premiul pentru interpretare, Buzău, 1994

- Carlo contra Carlo – Premiul de regie la Festivalul Comediei Românești 1994

- Escroci în aer liber – Premiul de regie A.U.R.; Premiul de originalitate la Festivalul Ion Băieșu, Buzău 1995

- Lecția – Premiul special al juriului la Festivalul de Teatru Contemporan Brașov, 1996

- Un deținut la Auschwitz – Premiul special al juriului, Brașov, 1996

- Unde-i revolverul? – Premiul UNITER 1998

- Bani din cer – Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Național de Comedie, Galați 2001

- Premiul de Excelență al Festivalului „Comedy Cluj", în 2012

- Premiul de Excelență al UNITER 2018

DISTINCȚII

- Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentr u promovarea culturii, de Ziua Națională a României”

VOLUME

- Horațiu despre Mălăele.

- Rătăciri, Editura Allfa, 2012

- HoARTiu Mălăele, Editura ART, 2018

***

 Emily Brontë: La răscruce de vânturi

Emily Jane Brontë s-a născut pe 30 iulie 1818 în satul Thornton aflat în apropiere de orașul Bradford din Anglia, fiind fiica Mariei Branwell și a irlandezului Patrick Brontë, penultima dintre cei șase copii ai familiei. Frații ei mai mari au fost Maria, Elizabeth, Charlotte și Patrick Branwell, iar în 1820 s-a născut sora cea mică, Anne.

Când Emily avea doar trei ani și niciunul dintre cei șase copii nu împlinise vârsta de opt ani, frații Brontë și-au pierdut mama, care a murit din cauza unui cancer uterin galopant pe 15 septembrie 1821. Copiii mai mici au fost atunci preluați de mătușa maternă, Elizabeth Branwell, iar cele trei surori mai mari, Maria, Elizabeth și Charlotte, au fost trimise la o școală cu internat, unde va fi înscrisă și Emily la scurt timp după ce a împlinit șase ani, pe 25 noiembrie 1824.

Experiențele surorilor în această instituție au fost însă nefericite pentru că erau supuse la abuzuri și privațiuni. După un an, în 1825, copilele cele mari s-au infectat cu febră tifoidă și nu au fost deloc bine îngrijite. Cea mare, Maria, care avea și tuberculoză, a fost trimisă acasă, dar a murit în doar câteva zile, iar următoarea, Elizabeth, a murit și ea la scurt timp după aceea. Cei patru copii rămași în viață au fost foarte afectați din cauza pierderilor succesive pe care le-au suferit și au acceptat cu greu nenorocirile care îi loviseră, mai întâi moartea mamei, care avea 38 de ani, apoi dispariția surorilor de 11, respectiv 10 ani. Tatăl lor, Patrick, le-a scos imediat pe Charlotte și pe Emily de la internat, apoi cele trei surori rămase în viață și unicul lor frate au fost educați acasă de mătușa lor, Elizabeth Branwell. Inspirați de o cutie de soldăței de jucărie pe care Patrick o primise în dar, copiii au început să scrie povești, însă puține pagini din această perioadă au supraviețuit, cu excepția poemelor rostite de personajele pe care le inventaseră.

Inițial, toți cei patru copii au scris povești despre o lume imaginară numită Angria, dar când Emily a împlinit 13 ani, ea și Anne s-au retras din “povestea Angria” și au început una nouă despre Gondal, o insulă fictivă despre care au creat o mulțime de mituri și legende. Cu excepția listelor Annei cu numele personajelor și al locurilor de pe Gondal, scrierile celor două surori despre acest loc magic nu s-au păstrat. Se știe însă că eroii din Gondal aveau imaginea populară a Highlander-ului scoțian, un fel de versiune britanică a „sălbaticului nobil” și erau înfățișați ca haiduci romantici capabili de mai multă noblețe, pasiune și vitejie decât locuitorii „civilizației”.

La vârsta de 17 ani, Emily Brontë a început să frecventeze Școala de fete Roe Head, unde Charlotte era profesoară, dar a plecat după doar câteva luni din cauza dorului de casă. Sora cea mare va scrie mai târziu: „Libertatea era respirația lui Emily; fără ea, pierea. Nu a reușit să suporte trecerea de la modul ei de viață foarte retras, dar nerestricționat și neîngrădit, la unul de rutină disciplinată.”

Când a împlinit 20 de ani, tânăra a devenit profesoară la o școală din Halifax, dar a trebuit să renunțe la slujbă din cauza sănătății ei mereu fragile, astfel că a revenit acasă în aprilie 1839 și din acel moment s-a ocupat de treburile casnice, a învățat limba germană singură și a început să studieze pianul. Trei ani mai târziu Emily a mers cu Charlotte la Bruxelles, unde cele două au urmat cursurile Academiei de fete condusă de Constantin Héger, în speranța de a-și perfecționa franceza și germana pentru a-și putea deschide o mică școală. Cele două surori au devenit atât de bune la limba franceză încât directoarea școlii, Madame Héger, le-a propus să rămână profesoare în academia ei, dar boala și apoi moartea mătușii lor le-a determinat să se întoarcă la Haworth pentru a-și sprijini tatăl.

În 1844, surorile au încercat să-și pună în aplicare planul de a deschide o școală în localitatea natală, dar nu au reușit să găsească suficienți elevi și au fost nevoite să renunțe la ideea lor. În toamna anului 1845, sora cea mare, Charlotte, a descoperit caietele de poezii ale lui Emily și a insistat să fie publicate.

Furioasă că i-a invadat intimitatea, tânăra a refuzat la început, dar a cedat când mezina, Anne, și-a scos propriile manuscrise și a mărturisit că și ea scrie poezii în secret. Un an mai târziu creațiile celor trei surori au fost publicate într-un singur volum, „Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell”, pentru care Charlotte a contribuit cu 19 poezii, iar Emily și Anne au avut fiecare câte 21 de poeme.

Anul următor Emily a scris singurul său roman, celebrul “La răscruce de vânturi” (Wuthering Heights), care a fost publicat la Londra, în 1847, sub pseudonim. Cititorii primei ediții a cărții au fost convinși că povestea era scrisă de un bărbat, iar volumul s-a bucurat de o primire bună, publicul victorian fiind fascinat de povestea de dragoste dintre Heathcliff și Catherine. Emily Brontë nu va afla însă niciodată cât de mare va fi succesul cărții sale pentru că a murit la doar un an după publicare, la vârsta de 30 de ani. Starea ei de sănătate fusese probabil afectată de clima aspră din satul în care familia locuia.

Fratele ei, Patrick Branwell, care devenise pictor, a murit subit pe 24 septembrie 1848, iar la slujba de înmormântare care s-a desfășurat o săptămână mai târziu Emily Brontë a prins o răceală severă care s-a dezvoltat rapid într-o inflamație a plămânilor și în cele din urmă a fost diagnosticată cu tuberculoză. Deși starea ei s-a înrăutățit constant în următoarele săptămâni, a respins ajutorul medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor. În dimineața zilei de 19 decembrie 1848, sora cea mare, Charlotte, a scris îngrijorată în jurnal: “Devine din ce în ce mai slabă. Doctorul ne-a trimis niște medicamente pe care nu le-a luat. Momente atât de întunecate ca acestea nu am cunoscut niciodată, mă rog pentru sprijinul lui Dumnezeu pentru noi toți.”

La răscruce de vânturi, 1939

La prânz, Emily Brontë era și mai rău, putea doar să șoptească și, cu ultimele ei puteri, i-a spus Charlottei: „Dacă vei chema un medic, îl voi primi acum”, dar era prea târziu. A murit în aceeași zi, la ora două după-amiaza și a fost înmormântată în cripta familiei din localitate.

Cartea ei, “La răscruce de vânturi”, este considerată unul dintre cele mai bune zece romane din lume și a avut nu mai puțin de 25 de ecranizări, prima dintre ele în 1920, iar ultima în 2015. Cea mai faimoasă versiune este pelicula din 1939, cu Laurence Olivier și Merle Oberon în rolurile principale, realizată de regizorul  William Wyler.

***

 Geneviève, buna infirmieră franceză care a murit de tifos la Iași

Geneviève Anne Marie Hennet de Goutel s-a născut pe 11 aprilie 1885 la Paris, în Franța, fiind cea mai mare dintre cele trei fiice ale Annei Marie Pauline Victorine Balze și ale lui Alfred Pierre Émile Hennet de Goutel. Tatăl ei era șef de serviciu la Caisse des Dépôts et Consignations, iar mama, profesoară de desen, era fiica pictorului Raymond Balze. Părinții Genevièvei se cunoscuseră în atelierul pictorului Ingres, ai cărui ucenici fuseseră amândoi în adolescență și tinerețe.

După ce a absolvit școala primară și gimnazială la Paris, Geneviève a obținut diploma de învățătoare, dar s-a înscris apoi la universitate, urmând cursuri de filozofie, literatură și arte plastice.

Tânăra a absolvit Școala de infirmiere de pe Rue des Peupliers care aparținea de Crucea Roșie Franceză și, după începerea Primului Război Mondial, a lucrat ca infirmieră în mai multe spitale militare din Laval și Nevers.

În toamna anului 1916, la scurt timp după ce România a intrat în război, Gen, cum i se spunea, s-a alăturat Misiunii Sanitare Franceze din România, în care activau aproximativ 200 de doctori, și pentru câteva luni a fost implicată în misiunea de instruire a infirmierelor de la București. Tânăra a sosit în România pe 22 octombrie, după o călătorie de peste două săptămâni, și s-a alăturat misiunii conduse de generalul Berthelot. Instituția medicală în care a activat, numită “Spitalul Francez”, a beneficiat de sprijin financiar datorită subscripțiilor publice făcute de ziarul Le Figaro și îngrijea aproximativ 200 de bolnavi, iar Genevieve consemnează încântată în jurnalul său primele impresii: “La primul etaj este o sală de operații imensă, perfect luminată, cu un sistem de sterilizare complet, în care apa sterilă circulă printr-un sistem special, există apă caldă și rece și o vitrină frumoasă pentru instrumente. Masa de operație este foarte bună, tot spitalul este de ultimă generație, are chiuvete minunate, cu email alb și nichel. Ce bine este totul!! Există un dressing cu lenjerie, farmacie și anexe. Și eu care mă așteptam să lucrez în barăci, într-un oraș demolat. Medicii ne explică că acest spital este destinat doar răniților într-o stare foarte gravă, urmând ca noi și medicii să facem triajul la parter”.

Începând cu decembrie 1916, imediat ce Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane, Geneviève a plecat în refugiu la Iași și s-a oferit să lucreze la spitalul pentru boli contagioase înființat de medicul Jean Clunet la Vila Greierul, alături de soția acestuia, Marguerite și de încă o infirmieră, Andrée Flippes, de la Union des Femmes de France.

Geneviève, care avea misiunea de a merge la gara din Iași pentru a face triajul bolnavilor, a fost prima care s-a îmbolnăvit de tifos exantematic de la soldații sosiți de pe front. Buna infirmieră a murit pe 4 martie 1917, la doar 32 de ani. La scurt timp după moartea ei, pe 26 martie, a murit și infirmiera Alphonsine Julie (Andrée) Flippes, apoi, pe 4 martie, au încetat din viață doctorul Clunet și călugărițeleAntoinette Roux și Angele, surori de caritate ale congregației religioase catolice Saint-Vincent-de-Paul, toți cinci victime ale epidemiei de tifos exantematic.

Geneviève Hennet de Goutel a fost înmormântată la Paris, în Cimitirul Montparnasse, îmbrăcată în uniforma ei de infirmieră, iar viața ei a rămas un exemplu de dăruire și devotament.

Destinul remarcabil al infirmierei a fost consemnat într-un articol publicat în Le Figaro pe 4 septembrie 1917 sub semnătura reginei Maria a României, care vizitase de mai multe ori spitalul de la Vila Greierul: “Și apoi au fost medicii: Clunet, Crèche, Santoni, Germain, toți au căzut ca eroi în lupta împotriva contagiunii inexorabile, precum și acele admirabile asistente, doamna de Goutel și Flipp, și cele două surori de la Saint-Vincent-de-Paul, Sora Angèle și sora Antoinette.”

În 2017, la 100 de ani de la moartea asistentei, la Paris a apărut, sub coordonarea doamnei Roxana Eminescu, fiica eminentei juriste Yolanda Eminescu (strănepoată a lui Matei Eminescu, fratele poetului), volumul “Ecrits de guerre de d’amour”, care cuprinde o selecție generoasă a scrisorilor pe care Genevieve le-a trimis acasă, epistole care au fost păstrate cu grijă de sora ei mai mică, Marguerite. De asemenea, volumul cuprinde jurnalul infirmierei care a fost publicat inițial în periodicul “Bulletin trimestriel de la Croix-Rouge”.

surse: Le Figaro, Bulletin trimestriel de la Croix-Rouge (g allica.fr)

***

 Eugene Schueller, farmacistul francmason care a creat imperiul L’Oreal

Simpatizant nazist, francmason, îngrozit de ideea de salariu standard și săptămână cu cinci zile de muncă, Eugene Schueller a pus bazele imperiului L’Oreal, vârf de lance în industria cosmeticelor.

Liliane Henriette Charlotte Bettencourt a murit în septembrie 2017. După cum relata revista Forbes, la momentul morții sale era cea mai bogată femeie de pe planetă, cu o avere estimată la aproximativ 44 de miliarde de dolari. Liliane Bettencourt era, de asemenea, unul dintre acționarii majoritari ai L’Oreal.

Personalitate importantă a industriei modei, Bettencourt era adeseori menționată în mass-media. Însă poveștile cele mai controversate despre L’Oreal îl priveau, de fapt, pe tatăl său, un cunoscut simpatizant nazist și francmason îngrozit de ideea de săptămână cu cinci zile lucrătoare și salariu standard.

Tatăl lui Liliane, farmacistul Eugene Schueller, a fost omul care a fondat L’Oreal. A fost, de asemenea, scriitor și activist politic, făcând câteva declarații controversate în cartea sa, „La revolution de l’economie” („Revoluția economiei”), printre care:

„Sunt perfect conștient că nu avem șansa pe care au avut-o naziștii atunci când au venit la putere, în 1933. Nu avem darul pe care l-au avut germanii.

Nu avem credința național-socialismului. Și nu avem dinamismul unui Hitler care să miște lucrurile. (…) Trebuie să smulgem din inimile oamenilor conceptele copilărești de libertate, egalitate și chiar și fraternitate.”

Născut în martie 1881, în capitala Franței, Schueller a studiat la Institutul de Chimie Aplicată din Paris. Chimist pasionat, a continuat să lucreze într-un laborator ca asistent.

Mai târziu, a devenit interesat de industria cosmeticelor, după ce a fost însărcinat cu dezvoltarea unei vopsele de păr non-toxice.

Eugene Schueller și-a folosit experiența și educația pentru a crea un produs conform specificațiilor, iar ulterior a decis să-și înființeze propria companie pentru a-și vinde creația.

Și-a numit firma Compania Franceză de Vopseli de Păr Inofensive, însă mai târziu a redenumit-o L’Oreal. Sursa de inspirație pentru numele companiei era Aureale, o coafură populară în acele zile, a cărei denumire provenea de la „aureole”, care înseamnă „halou”.

Pe lângă interesele științifice, Schueller, un om foarte inteligent, urmărea cu pasiune politica și evenimentele curente. A devenit foarte interesat de socialism și, timp de trei ani, a făcut parte din Francmasonerie.

Ideile lui Eugene Schueller iau o turnură periculoasă

Nerăbdător să influențeze lumea, a apărut în emisiuni la radio și a scris cărți și articole în scopul de a convinge oamenii să adere la ideologia sa.

Una dintre sugestiile lui Schueller (pe care a aplicat-o o vreme la L’Oreal) era eliminarea salariilor standard și remunerarea muncitorilor pe baza productivității lor.

Credea cu tărie în ideea de „salariu proporțional”, conform căreia oamenii inteligenți și pregătiți, care munceau din greu, erau răsplătiți pentru eforturile lor și tratați cu mai mult respect decât restul.

Odată cu trecerea timpului, opiniile lui politice au început să evolueze, ajungând în cele din urmă la punctul în care era convins că forma cea mai bună de organizare era dictatura.

Așa că, atunci când Leon Blum, un evreu socialist, a devenit prim-ministru al Franței, în anii ’30, și a început să vorbească despre cinci zile de muncă pe săptămână, vacanțe plătite și creșteri salariale pentru toți, Schueller a fost îngrozit.

În consecință, a decis să-și unească forțele cu La Cagoule, un grup foarte violent, fascist, antisemit și anticomunist.

Cu banii produsi de imperiul lui de cosmetice în continuă creștere, Schueller s-a oferit să sprijine grupul în vederea unor atacuri teroriste, asasinate și bombardamente, și să pună la la dispoziția membrilor organizației locuri de întâlnire în birourile propriei sale companii.

Apoi, când a izbucnit Al Doilea Război Mondial și germanii au ocupat Franța, s-a dovedit că Schueller era, de fapt, de partea unor oameni precum Adolf Hitler și Benito Mussolini.

Ideile sale politice au început să vireze și mai mult spre latura extremă, fiindu-le și mai favorabile naziștilor. Șeful L’Oreal s-a împrietenit cu ofițeri naziști și a început chiar să investească în diverse companii germane.

Când războiul a luat sfârșit, Schueller, la fel ca mulți alții care au simpatizat cu naziștii, a plătit prețul pentru acțiunile sale. În noiembrie 1946, a fost acuzat oficial de colaboraționism.

Însă, când probele au fost examinate îndeaproape, nu s-au putut găsi documente care să ateste faptul că Schueller îi ajutase pe naziști. În schimb, martorii au susținut că ajutase Rezistența Franceză și că pusese umărul la protejarea evreilor.

Prin urmare, acuzațiile împotriva lui Schueller au fost retrase, însă mulți și-au exprimat părerea că șeful L’Oreal își folosise influența și banii ca să „simuleze” inocența.

Interesant este că, în anul următor, foști membri ai organizației La Cagoule au primit posturi bine plătite la compania lui Schueller, un indiciu că ideile și convingerile sale naziste erau la fel de puternice.

Eugene Schueller a murit în 1957, lăsându-i afacerea și averea lui Liliane, singurul său copil. Oficial, Liliane a fost directorul companiei, dar nu a avut un rol activ la L’Oreal.

Era cunoscută pentru generozitatea ei, donând sume uriașe pentru artă, educație și pentru cauze medicale. Interesant însă este faptul că s-a măritat cu Andre Bettencourt, un politician care a fost, de asemenea, membru  al organizației La Cagoule.