$$$

 Când era mică, Lara își adora tatăl.

El era eroul ei — cel care o învăța să meargă pe bicicletă, să prindă fluturi și să cânte la chitară.

Dar într-o zi, totul s-a prăbușit.

Mama a plecat, iar el a rămas singur, amar, cu sticlele de vin și o tăcere care tăia aerul în casă.

— Tată, de ce nu mai vorbim?

El ofta.

— Du-te la culcare, Lara.

Anii au trecut.

Lara a crescut, a plecat la facultate și a jurat că nu se mai întoarce.

— Nu vreau să fiu ca el, îi spunea mamei la telefon.

— Nici n-o să fii, puiule. Dar nu-l urî.

Au trecut doisprezece ani.

Niciun apel, nicio scrisoare.

Până într-o seară.

— Domnișoara Lara? Sunt medicul de la spitalul din orașul natal. Tatăl dumneavoastră a suferit un infarct.

Cuvintele au tăiat aerul.

A tăcut câteva secunde, apoi a spus:

— Vin.

Drumul i s-a părut nesfârșit.

Când a intrat în salon, el dormea. Slab, cu părul alb și mâinile tremurânde.

Pe noptieră — o fotografie cu ea, de când avea 7 ani.

Ea a simțit cum i se frânge ceva în piept.

Când s-a trezit, el a privit-o lung, nevenindu-i să creadă.

— Lara?

— Da.

— Credeam că n-o să te mai văd.

— Și eu credeam că n-o să te mai caut.

El a zâmbit amar:

— Ai crescut frumos.

— Tu… ai îmbătrânit.

— Așa se întâmplă când trăiești cu vină.

S-au privit minute întregi, fără cuvinte.

— De ce n-ai venit niciodată, tată?

— Pentru că nu știam cum să-mi cer iertare.

— Nici acum nu știi.

— Nici acum. Dar sunt aici.

Ea s-a apropiat, i-a luat mâna.

— Știi ce e ciudat?

— Ce?

— Că toată viața te-am urât pentru că m-ai pierdut, dar acum mi-e teamă să te pierd eu.

El a închis ochii, cu lacrimi pe obraji.

— Asta e cea mai mare pedeapsă… și cel mai mare dar.

După câteva săptămâni, el s-a stins liniștit.

Lângă patul lui, pe o bucată de hârtie, era scris cu mâna tremurată:

„N-am fost un tată bun, dar am iubit-o pe fiica mea mai mult decât am știut să arăt.”

Lara a plâns în tăcere.

A ieșit afară, în curtea spitalului, și s-a uitat spre cer.

A spus pentru prima dată după ani întregi:

— Noapte bună, tată.

Când s-a întors acasă, a găsit vechea chitară în pod.

A cântat o melodie veche, cea pe care o învățase când avea 6 ani.

Apoi a șoptit:

— Ți-am iertat tăcerile.

💬 Uneori, nu avem nevoie să auzim „iartă-mă”.

Doar să vedem că cineva a suferit la fel de mult ca noi.