$$_

 Pe ecranul telefonului — un mesaj scurt:

„Ai fost la fel de convingător ca întotdeauna. Nimeni nu va ști.”

Radu încremeni.

Nu recunoștea numărul. Nu recunoștea nici vocea care-i răsuna în minte, ca un ecou.

În apartament era liniște. Pe masa din bucătărie — o cană de cafea rămasă pe jumătate plină, o farfurie cu un rest de pâine.

Dar ceva era greșit.

Pe blatul de marmură, cineva desenase un cerc cu ruj roșu. În mijlocul cercului — cheia de la mașina lui.

— Ce naiba…?

Ridică cheia, o privi. Era murdară de noroi.

Încercă să-și aducă aminte seara precedentă. Ultimul lucru clar era petrecerea de la firmă. Muzică, colegi, râsete. Apoi… un gol.

Și acum — semne ciudate, amintiri rupte, un mesaj anonim.

La prânz, încercă să se comporte normal. La birou, colega lui, Ana, îl privi atent.

— Pari obosit. Ai petrecut cam mult aseară?

— Se pare că da, zise el, forțând un zâmbet.

Ea zâmbi, dar ochii îi rămăseseră serioși.

— Ai plecat înaintea mea, dar te-am văzut vorbind cu cineva afară. Cu o femeie.

Radu simți cum i se usucă gura.

— Cu cine?

— Nu știu. Era înaltă, brunetă. Vă certați.

— Ne certam?

— Da. Țin minte clar, spunea ceva despre „adevăr” și „promisiune”.

Radu înghiți în sec.

— Probabil o confunzi.

— Nu cred, zise Ana încet. Aveai o privire… cum să spun… ca și cum ți-ar fi fost frică.

Seara, când s-a întors acasă, apartamentul era cufundat în întuneric. Totul părea la locul lui — până când aprinse lumina în dormitor.

Pe oglindă, scris cu același ruj roșu, apărea un mesaj:

„Ți-ai ținut promisiunea, Radu?”

Se sprijini de marginea patului, tremurând.

— Cine ești? șopti, aproape plângând.

Telefonul vibra din nou. Același număr necunoscut.

Mesaj:

„Mă bucur că ți-ai găsit cheia. Urmează cutia.”

În clipa aceea, cineva bătu la ușă.

Radu se opri. Inima îi bătea în urechi. Se apropie încet.

— Cine e?

— Eu sunt, spuse o voce feminină, calmă.

Deschise. O femeie în jur de treizeci și ceva de ani, îmbrăcată într-un palton negru, stătea în prag.

Avea ochii verzi, reci.

— Ai uitat cine sunt, nu-i așa?

— Scuzați, dar…

Ea zâmbi amar.

— Așa faci mereu. Uiți.

Îi întinse o mică cutie de lemn.

— Ți-ai pierdut-o iar.

El o privi confuz.

— Eu nu am…

Dar femeia dispăruse.

Ușa blocului se trânti.

Radu deschise cutia. Înăuntru — o fotografie veche, ruptă în două.

Pe jumătate, el, mai tânăr.

Pe cealaltă jumătate — aceeași femeie.

Pe spatele pozei, scria:

„10 martie — ziua în care ai ales să uiți.”

În noaptea aceea, Radu nu dormi.

Amintiri difuze începeau să revină: o relație secretă, un accident, o promisiune făcută cuiva… și o terapie.

Se ridică din pat și căută prin sertare. În spatele unui teanc de hârtii, găsi un dosar medical.

Pe copertă: Clinica de recuperare neurologică — Confidențial.

Sub numele lui — diagnosticul: tulburare de memorie disociativă post-traumatică.

Radu își trecu mâna peste față.

„Am ales să uit…”

Pe ultima pagină a dosarului, medicul notase:

Pacientul refuză confruntarea cu trauma. A acceptat hipnoza pentru suprimarea amintirii evenimentului declanșator.

Dimineața următoare, sună la clinica respectivă.

— Bună ziua, aș vrea o programare la doctorul Damian Pop.

— Domnul Pop e plecat din țară. Îl înlocuiește doctorița Stancu.

— Bine. O cunosc?

— Da, răspunse rece asistenta. E soția dumneavoastră.

Radu scăpă telefonul din mână.

Înțelegerea îl lovi ca un trăsnet.

Elena — soția lui. Medicul care l-a ajutat „să uite”.

Totul i se învârti în jur.

Și atunci își aminti. Femeia din fotografie.

Pacienta ei. Amanta lui.

Cea care murise în accident.

Elena îi ștersese amintirea. Pentru a-l salva.

Dar trecutul nu murise. Doar dormise.

Când ea veni acasă, el o aștepta în întuneric.

— De ce? întrebă el.

— Ce anume?

— De ce m-ai făcut să uit?

Ea tăcu o clipă.

— Pentru că nu puteai trăi cu ce ai făcut.

— Ce am făcut?

Elena îl privi, cu lacrimi în ochi.

— Ai condus beat. Ai provocat accidentul. Ea a murit.

El se prăbuși pe scaun.

— Nu…

— Erai distrus. Voiam doar să te salvez. Să avem o viață normală.

— O viață clădită pe o minciună!

Ea se apropie încet.

— Uneori, minciunile sunt tot ce ne mai țin în viață.

Radu o privi.

— Sau tot ce ne distruge încet, până nu mai știm cine suntem.

Elena plângea.

— Ți-am făcut un bine.

— Nu. Mi-ai furat dreptul să mă pocăiesc.

În zilele care au urmat, Radu s-a închis în el.

A încetat să vorbească. A început să scrie, pe foi împrăștiate prin casă.

Pe toate scria același lucru:

„Adevărul doare o dată. Minciuna — toată viața.”

Într-o dimineață, a dispărut.

Pe masa din bucătărie a lăsat doar cheia de la mașină, și un bilețel:

„Acum îmi aduc aminte tot.

Dar poate e prea târziu să mai fiu același.”