$$$

 „Doamnă, există nopți, există sâmbătă și duminică.” 

Replica a fost rostită într-o ședință, prin anii 2000, dar reverberează și azi, intactă în cinismul ei funcțional. De parcă timpul liber ar fi un spațiu suplimentar pe care instituțiile îl pot coloniza după bunul plac. De parcă somnul, familia, duminica, ar fi doar niște „opționale” într-un orar completat exclusiv de urgențele altora.

Această mentalitate – că timpul personal e un fel de rezervă strategică a productivității – e exact ceea ce dreptul la deconectare încearcă să combată. În esență, e un principiu simplu și decent: niciun om nu ar trebui să fie disponibil non-stop pentru muncă. După orele de program, telefoanele se închid, inboxurile nu mai cer nimic, iar creierul e lăsat să respire. Nu e puturoșenie. E igienă psihică. E prevenție. E minimumul respect posibil pentru ființa umană.

Dar în România, acest drept sună ca o glumă. O utopie stranie într-o lume în care medici și profesori – oameni care lucrează deja cu epuizarea, trauma și haosul altora – sunt așteptați să fie disponibili oricând, pentru oricine, în orice context.

Mulți dintre medicii români își dau numărul personal pacienților. Un gest de omenie, dar care devine curând o capcană. Oamenii sună după miezul nopții, în weekenduri, în concedii. Nu pentru urgențe reale, ci pentru că sistemul i-a învățat că „doamna doctor răspunde mereu”. Că e acolo, la orice oră, pentru orice motiv.

La fel, în învățământ, există zeci de grupuri de WhatsApp, unele active la 6:30 dimineața, altele la 22:45. Părinți care scriu, cer, întreabă, reclamă. Profesori care răspund dintr-un soi de resemnare activă. Pentru că altfel vin reproșurile, reclamațiile, evaluările negative, pedeapsa informală a sistemului: „nu e suficient de implicat”.

În acest peisaj – cu telefoanele mereu vibrând, cu ochii în ecrane, cu mintea în alertă – cum să mai pretindem acestor oameni performanță, creativitate, empatie?

Cum să scrii un articol, o carte, un studiu, când creierul tău e o aplicație deschisă non-stop? Cum să inovezi când abia supraviețuiești?

A lucra în sănătate sau în educație presupune, deja, o suprasarcină emoțională. Sunt profesii-vocație, dar tocmai de aceea trebuie protejate de riscul transformării în profesii-cenușăreasă. Când nu mai există granițe între viață și muncă, nu mai există nici profesioniști. Doar oameni sleiți, vlăguiți, care îndeplinesc sarcini. Care bifează. Care improvizează, pentru că nu mai pot crea.

Deconectarea nu e un moft occidental. E condiția de bază pentru orice lucru făcut cu mintea întreagă. Un medic odihnit, un profesor liniștit, un cadru universitar care are timp să citească, să gândească, să scrie – nu e un angajat comod. E o resursă de aur. Una pe care, în prezent, sistemul o toacă fără remușcare.

În lipsa deconectării, nu vom avea reforme reale. Vom avea maculatură, simulacre de performanță, bibliografii aruncate pe hârtie ca să umple dosare, cărți scrise în grabă, doar pentru a bifa „activitatea științifică”. Când oamenii sunt asaltați pe toate canalele, tot ce vor livra este cantitate, nu calitate.

Hai dă ne gândim, că e timpul să cerem, și în medicină, și în învățământ, acest minim lux: dreptul de a nu răspunde. De a avea, ca ființă umană, un spațiu care nu aparține instituției. Un colț de viață care nu e negociabil.

Ar trebui să învățăm să răspundem, mai des, atunci când ni se cere imposibilul:

„Nu, nu pot. Pentru că există nopți. Pentru că există sâmbătă și duminică. Și pentru că eu, ca să rămân om întreg, trebuie uneori să nu mai fiu disponibil deloc”.

P.S. „Trebușoară!”

În multe instituții din România, răspunsul standard la întrebarea „Ce mai faci?” e o vorbă aparent inofensivă, rostită cu un zâmbet vag și un ton care vrea să sune degajat: „Trebușoară!”.

Dar îndărătul ei se ascunde mai mult decât o politețe sprintenă. E o mască. Un semnal discret între oameni care știu că, de fapt, nimic nu e ușor, dar nici nu mai are rost să explice.

„Trebușoară!” e răspunsul omului care aleargă între ședințe, corecturi, telefoane târzii și deadline-uri imposibile. E replica angajatului care s-a obișnuit să-și minimizeze efortul, să-și ascundă epuizarea, să-și țină capul sus chiar când se simte aidoma un elastic întins la maximum, gata să se zdrențuiască.

E o formă de autoironie defensivă, dar și de solidaritate tăcută. Oameni care nu mai spun „Sunt terminat”, ci „Trebușoară”, ca să nu încarce și mai mult aerul greu al instituției.

Spec că, într-o societate care respectă cu adevărat dreptul la deconectare, o să-i auzim, într-o zi, răspunzând altfel:

„Sunt bine. Am avut timp să respir.”

Până atunci, trebușoara continuă.