$$$

 Vasile Cristea are 82 de ani și stă în bucătărie, privind masa de lemn. E o masă pentru șase persoane. Cinci scaune sunt acoperite cu cearșafuri albe, ca mobilierul care nu se mai folosește.

Un singur scaun e descoperit. Scaunul pe care Vasile șade în fiecare zi. Singurul scaun care mai e folosit.

Celelalte cinci - acoperite, uitate, ca și cum nu ar mai exista.

Pentru că oamenii pentru care erau destinate nu mai vin.

Vasile își amintește când cumpărase masa. 1978. O masă mare, solidă, din lemn masiv. "Pentru toată familia", spusese atunci. El, soția Elena (moartă acum 7 ani), fiica Claudia, ginerele Marius, și doi nepoți care urmau să vină.

Nepoții au venit. Daria în 1995, Radu în 1997.

Timp de ani de zile, masa fusese plină. Duminici. Sărbători. Mese lungi, rumoare de familie, râsete.

Fiecare avea locul lui. Vasile în capul mesei. Elena lângă el. Claudia și Marius pe o parte. Daria și Radu pe cealaltă.

Masa plină. Viață plină.

Apoi, încet, scaunele au început să se golească.

2018 - Elena moare. Scaunul ei devine gol. Vasile îl acoperă cu cearșaf după câteva luni. Nu suportă să îl vadă gol.

2019 - Claudia și Marius divorțează. Marius dispare din viața familiei. Scaunul lui - acoperit.

2020 - Daria pleacă la studii în Londra. Vine acasă doar de Crăciun. Restul anului, scaunul ei - gol.

2021 - Radu se mută în Cluj pentru serviciu. Vine rar. Scaunul lui - aproape mereu gol.

2022 - Claudia se recăsătorește. Noul soț, Andrei, nu se înțelege cu Vasile. "E bătrân și morocănos", spune Andrei. Claudia vizitează mai rar. "Pentru pace în căsnicia mea", explică ea.

2023 - Daria termină studiile și rămâne în Londra. "Cariera mea e aici, bunicule. Nu pot să mă întorc." Nu mai vine deloc.

2024 - Radu se căsătorește. Soția lui, Ioana, are familie mare în Cluj. "Toate sărbătorile le facem cu familia mea", îi spune Radu lui Vasile. "E mai practic. Suntem mai mulți aici."

2025 - Vasile e singur.

Masa pentru șase - folosită de unul.

Acum, Vasile stă pe singurul scaun descoperit. Celelalte cinci sunt acoperite, ca niște fantome ale familiei care nu mai e.

Mănâncă singur. În fiecare zi. Micul dejun, prânzul, cina - la masa mare, pe scaunul singular.

Oameni i-au sugerat: "De ce nu cumperi o masă mai mică? Una pentru unul sau doi?"

Dar Vasile refuză. Pentru că a admite că ai nevoie de masă mică înseamnă a admite că familia nu mai e. Că scaunele nu se vor mai umple niciodată.

Atâta timp cât masa mare e aici, există speranța. Poate într-o zi, vor veni toți. Și va descoperi scaunele. Și masa va fi din nou plină.

E duminică. 12:00. În trecut, acum începea masa de duminică. Toată familia. Mâncare multă, conversații, tradiție.

Acum, Vasile încălzește supă la plic. O mănâncă singur, la masa pentru șase.

Telefonul sună. E Claudia.

"Tată, cum ești?"

"Bine, Claudia. Tocmai mănânc."

"Bine. Tată, voiam să îți spun - de Crăciun nu pot să vin. Andrei a rezervat vacanță în Turcia. Plecăm pe 23, revenim pe 28."

"Dar... Crăciunul..."

"Știu, tată, îmi pare rău. Dar Andrei plănuise asta de luni. Nu pot să anulez."

"Claudia, e Crăciunul. Familia..."

"Tată, Andrei E familia mea acum. Și el vrea să petrecem Crăciunul în Turcia. Trebuie să respect asta."

"Și eu ce fac?"

"Poți merge la Radu în Cluj?"

"Radu nu m-a invitat."

"Ei, atunci... îmi pare rău, tată. Dar eu chiar nu pot anula vacața."

Închide.

Vasile stă la masă. Privește scaunele acoperite. Crăciunul. Singur.

Sună pe Radu. "Radu, fiul meu, Claudia nu vine de Crăciun. Pot să vin eu la voi în Cluj?"

"Tată, e complicat. Facem Crăciunul cu familia Ioanei. Sunt 15 persoane. Casa e plină."

"Dar eu sunt tatăl tău..."

"Știu, tată. Dar toți sunt familie pentru Ioana. Și ei au tradiții. E primul nostru Crăciun căsătoriți. Vreau să fie perfect pentru ea."

"Și pentru mine?"

"Tată, poate anul viitor? Când avem casă mai mare?"

"Radu, am 82 de ani. Poate nu mai am anul viitor."

"Nu vorbi așa! Sigur mai ai! Și atunci ne organizăm mai bine!"

Nu îl invită.

Vasile încearcă pe Daria. "Daria, dragul bunicii, vin de Crăciun acasă?"

"Bunicule, biletele sunt 600 de lire. Nu îmi pot permite acum. Tocmai mi-am luat apartament. Plătesc chirie, rate..."

"Eu pot să îți plătesc biletul."

"Bunicule, nu vreau să iei bani din pensie pentru mine!"

"Dar vreau să te văd..."

"Și eu vreau să te văd! Dar poate anul viitor când am mai mulți bani. OK?"

"OK."

Nu vine.

Crăciunul. Vasile singur. Masa pentru șase. Un singur scaun descoperit.

Face mâncare. Ca în fiecare an. Sarmale, cozonac, salată. Cantități mici - pentru unul. Dar le face. Tradiția.

Se așază la masă. Ora 14:00. Ora tradițională când începea masa de Crăciun.

Privește scaunele acoperite. Sub cearșafuri, scaunele există. Gata să fie folosite. Dacă ar veni cineva.

Nimeni nu vine.

Mănâncă singur. Sarmalele sunt bune. Dar au gust de singurătate.

După masă, sună pe Claudia. "Claudia, Crăciun fericit. Cum e Turcia?"

"Minunată, tată! Soare, mare, hotel superb! Andrei a ales perfect!"

"Mă bucur. Eu sunt acasă. Am făcut sarmale."

"Ah, ce bine! Sper că sunt delicioase!"

"Sunt. Dar e prea mult pentru unul."

"Ei, pune la congelator!"

"Claudia, îmi este dor de tine. De voi toți. De când masa era plină."

Tăcere. Apoi: "Tată, te rog, nu începe cu melodrama. E Crăciunul. Vreau să mă bucur."

"Scuză-mă. Crăciun fericit."

"Crăciun fericit! Te pup!"

Închide.

Vasile stă la masă. Privește scaunele. Numără.

Scaunul 1 - al lui. Descoperit. Folosit.

Scaunul 2 - al Elenei. Acoperit. 7 ani gol.

Scaunul 3 - al Claudiei. Acoperit. Folosit ultima dată acum 8 luni.

Scaunul 4 - al lui Marius. Acoperit. 6 ani gol.

Scaunul 5 - al Dariei. Acoperit. 3 ani gol.

Scaunul 6 - al lui Radu. Acoperit. 2 ani gol.

Cinci scaune goale. Un singur scaun plin.

Vasile se ridică. Merge la scaunul 2 - al Elenei. Trage cearșaful. Scaunul e acolo, sub praf.

Îl șterge. Îl așază corect la masă.

Merge la scaunul 3 - al Claudiei. Descoperă. Șterge. Așază.

Face la fel cu toate. Descoperă toate scaunele. Șase scaune, curate, aranjate.

Masa arată din nou ca o masă pentru familie. Chiar dacă familia nu e acolo.

Se așază pe scaunul lui. Privește celelalte cinci.

"Bună, Elena", spune către scaunul 2. "Îmi lipsești."

Tăcere.

"Claudia, sper că te bucuri în Turcia", spune către scaunul 3.

Tăcere.

"Marius, nu știu unde ești. Dar sper că ești bine", către scaunul 4.

Tăcere.

"Daria, în Londra ai succes? Sper că da", către scaunul 5.

Tăcere.

"Radu, te-ai căsătorit. Mă bucur pentru tine", către scaunul 6.

Tăcere.

Vasile stă la masa plină de scaune goale și realizează: nu mai contează dacă scaunele sunt acoperite sau nu. Sunt goale oricum.

Cearșafurile erau doar iluzie. O modalitate de a nu vedea golul.

Dar golul există. Cu sau fără cearșafuri.

A doua zi, un vecin, domnul Vasile, vine în vizită. Vede masa cu șase scaune.

"Domnule Cristea, așteptați musafiri?"

"Nu. De ce întrebați?"

"Ați aranjat toate scaunele."

"Ah. Nu. Nu aștept. Doar... doar mi-am amintit cum arăta când erau folosite."

"De când nu sunt folosite?"

Vasile se gândește. "Scaunul soției - 7 ani. Scaunul fiicei - 8 luni. Scaunul ginerelui - 6 ani. Scaunul Dariei - 3 ani. Scaunul lui Radu - 2 ani."

"Deci niciun scaun, în afară de al dumneavoastră, nu e folosit regulat?"

"Nu."

"De ce păstrați masa atât de mare?"

"Pentru că dacă scot scaunele, admit că nu mai vin. Și nu pot să fac asta."

Domnul Vasile nu mai întreabă.

După câteva zile, Vasile ia o decizie. Acoperă din nou scaunele cu cearșafuri. Toate cinci.

Nu pentru că nu mai speră. Ci pentru că doare prea mult să le vadă goale zilnic.

Cearșafurile sunt o protecție. Nu pentru scaune. Pentru inima lui.

Acum, în ianuarie, Vasile continuă. Masa pentru șase. Cinci scaune acoperite. Unul descoperit.

Mănâncă singur. Zi după zi.

Învață că poți avea masă mare și casă goală.

Că scaunele pot exista fără oameni.

Că familia poate dispărea în timp ce mobila rămâne.

Și că cel mai singur loc din lume nu e un apartament gol.

E o masă plină de scaune pe care nimeni nu se mai așază.

Pentru că scaunele acoperite pot fi descoperite.

Dar oamenii plecați nu se mai întorc.

Vasile stă la masa pentru șase.

Singur.

Ca întotdeauna acum.

Ca va fi mereu, probabil.

Până când și ultimul scaun - al lui - va fi acoperit.

De un cearșaf.

Pentru totdeauna.