$$$

 — Mami, azi vii la serbare? — a întrebat ea, cu voce mică.

— Vin, puiule, cum să nu vin? După ce termin la piață, vin direct.

— Promiți?

— Promit. Pe sufletul bunicii Maria.

Ilinca a zâmbit.

— Pe bunica aia care vindea verdețuri?

— Da, iubito. Pe aceea care m-a crescut.

Fetița s-a apropiat, curioasă:

— Dar de ce vindea verdețuri, mami? N-avea bani?

Ana a tăcut o clipă. Apoi s-a așezat pe un scaun și a tras-o pe Ilinca în brațe.

— Nu, puiule. Nu pentru bani. Pentru dragoste.

— Cum adică?

— Vindea verdețuri ca să ne țină pe noi, copiii, la școală. Ca să avem ce mânca. Ca să învățăm să fim oameni.

Ilinca a rămas pe gânduri.

— Și a fost fericită?

— Da… — a zâmbit Ana cu ochii umezi. — A fost fericită pentru că ne-a avut pe noi. Și pentru că n-a lăsat niciodată greul s-o facă rea.

După școală, Ana și Ilinca au mers împreună în piață.

Soarele ardea blând, iar mirosul de pătrunjel și leuștean plutea peste tarabe.

Ilinca mergea mândră, cu șorțul mic de pânză, la fel ca al mamei.

— Bună ziua! — a strigat un domn. — Azi e ajutorul tău cel mic?

— Da! — a răspuns Ana râzând. — Ucenica mea preferată.

— Atunci dă-mi de la cea mică două legături de mărar, că sigur are mâna bună!

Ilinca a luat două legături și le-a întins cu grijă.

— Astea sunt cele mai frumoase, le-am ales eu!

— Mulțumesc, draga mea, — a spus omul zâmbind. — Ești ca bunica ta.

Fetița a clipit mirată.

— Dar eu n-am cunoscut-o pe bunica Maria...

— Poate nu cu ochii, — i-a răspuns bărbatul — dar o cunoști cu inima.

Ana l-a privit cu recunoștință.

Oamenii din piață nu o uitaseră pe bunica. Nici după atâția ani.

Când au ajuns acasă, Ilinca a întrebat:

— Mami, unde e îngropată bunica Maria?

— În sat, la Poieni. Acolo unde m-am născut eu.

— Pot s-o văd?

— Da, mergem mâine.

A doua zi au plecat cu mașina, cu un buchet mare de verdețuri în portbagaj.

Drumul era lung, dar liniștit.

Când au ajuns, Ilinca a coborât și a privit curioasă grădina din spatele casei bătrânești.

— Aici a crescut totul?

— Da, puiule. De aici vindea bunica pătrunjelul în piață.

Ilinca a cules o frunză și a mirosit-o.

— Miroase a... copilărie.

Ana a zâmbit.

— Exact așa mirosea și pentru mine când eram mică.

Au mers apoi la cimitir.

Pe piatra albă scria simplu:

Maria Stoica – femeie bună și curajoasă.

Ilinca s-a aplecat și a pus verdețurile la cruce.

— Bunico Maria, eu sunt Ilinca. N-am apucat să te cunosc, dar mama zice că semăn cu tine.

Ana și-a mușcat buza ca să nu plângă.

— Ai spus cel mai frumos lucru din lume, iubito.

— O să vin mereu cu tine aici, mami?

— Da. Ca să nu uităm niciodată de unde venim.

— Și ca să știe bunica că-i ducem dragostea mai departe?

— Da. Exact pentru asta.

Ilinca s-a întors spre ea, cu ochii mari și luminoși.

— Atunci, când o să fiu mare, vreau și eu o tarabă.

— O tarabă? — Ana a râs printre lacrimi. — Ce o să vinzi?

— Verdețuri și zâmbete. Ca voi.

Ana a strâns-o tare în brațe.

— Bunica ta ar fi fost mândră de tine.

Anii au trecut. Ilinca a crescut.

A terminat liceul și, într-o zi, a venit acasă cu o veste:

— Mami, am închiriat un colț de piață.

— Ce? Singură?

— Da. Se numește „Verdețurile bunicii – de la a treia generație”.

Ana a rămas fără cuvinte.

Apoi a zâmbit, cu lacrimi în ochi.

— Se pare că bunătatea nu moare niciodată, doar prinde rădăcini noi...

Și așa, într-o lume care se grăbea spre uitare, o fetiță crescută printre verdețuri și amintiri a reușit să ducă mai departe cea mai simplă și puternică lecție:

că dragostea adevărată nu are preț, dar hrănește sufletele pentru o viață întreagă.