$$$

 În numeroase țări ale lumii există muzee maritime, iar în unele dintre ele este expus un dispozitiv ciudat, din lemn, care amintește mai degrabă de un instrument medieval de tortură. În realitate însă, este un aparat unic, creat de inventatorul englez John Lethbridge încă din secolul al XVIII-lea, ce a deschis drumul către cercetarea subacvatică. Datorită curiozității și ingeniozității sale native, Lethbridge a realizat primul dispozitiv din lume care i-a permis să se scufunde până pe fundul oceanului și să deschidă omenirii accesul către lumile submarine, timp de secole inaccesibile.

Cine a fost John Lethbridge și ce l-a determinat să creeze această invenție

Viitorul inventator s-a născut în anul 1675, în comitatul Devon, în sud-vestul Angliei. Despre originile și copilăria sa se cunosc foarte puține detalii; unele surse menționează că a crescut printre inventatori și gânditori care i-au încurajat pasiunea pentru rezolvarea problemelor dificile, contribuind astfel la formarea spiritului său inovator și împingându-l să depășească limitele epocii sale, deschizând porți către posibilități la care ceilalți nici nu îndrăzneau să viseze.

Alte mărturii relatează că John Lethbridge s-a căsătorit de tânăr și, până la vârsta de patruzeci de ani, avea deja șaptesprezece copii. Pentru a-și întreține familia, era nevoit să se ocupe de comerțul cu lână și să caute permanent surse suplimentare de venit. Locuind în orașul Newton Abbot, aflat în apropierea golfului Bristol, Lethbridge lucra din când în când ca salvator în cadrul unei companii locale de intervenție pe mare.

Acolo a văzut pentru prima dată așa-numitul clopot de scufundare, utilizat la reparațiile navelor. Acesta semăna cu o cupă răsturnată, coborâtă în apă împreună cu omul aflat în interior, care ieșea prin partea deschisă, îndeplinea lucrările necesare și apoi revenea în interior. Rezervele de aer permiteau doar câteva minute de activitate.

Atunci, Lethbridge a intuit că dispozitivul putea fi perfecționat, făcându-l mai mobil și dotându-l cu o rezervă mai mare de aer. Geniala lui idee a fost că, dacă ar reuși să construiască un astfel de aparat, acesta ar putea fi folosit pentru a explora adâncurile oceanului și pentru a descoperi încărcături prețioase ale navelor scufundate.

Cum arăta butoiul de lemn construit de Lethbridge

Purtat de această viziune, Lethbridge a început construcția propriului aparat subacvatic, muncă ce i-a ocupat câțiva ani. Rezultatul a fost un butoi masiv din lemn de stejar, lung de aproximativ doi metri, prevăzut în față cu un hublou de sticlă. Odată coborât în apă, operatorul trebuia să stea culcat pe abdomen, cu brațele introduse în două orificii situate lateral. Pentru a împiedica pătrunderea apei, orificiile erau etanșate cu manșoane din piele impregnată cu ulei.

La scufundare, cu toate orificiile închise, omul respira exclusiv aerul reținut în interiorul butoiului. La revenirea la suprafață, aerul proaspăt era pompat în aparat printr-un orificiu de ventilație, cu ajutorul unor burdufuri, în timp ce aerul viciat era expulzat printr-un al doilea orificiu.

Coborârea și ridicarea aparatului se făceau cu ajutorul unei frânghii, însă acesta era prevăzut și cu greutăți detașabile, care puteau fi aruncate în caz de urgență pentru o ascensiune rapidă la suprafață.

Primele teste Lethbridge le-a realizat în iazul propriei grădini, sub privirile mirate și murmurul vecinilor care îl considerau nebun. Experimentele au demonstrat că rezervele de aer din butoiul scufundat ajungeau pentru aproximativ treizeci de minute. Totuși, Lethbridge aspira la adâncimi mai mari. Curând, testându-și invenția în alte condiții, a constatat că la peste cincisprezece metri adâncime, presiunea apei provoca infiltrații în zona hubloului și a orificiilor de ventilație.

Au mai trecut câțiva ani până când și-a perfecționat dispozitivul, reușind apoi scufundări stabile până la douăzeci și cinci de metri. În felul acesta, invenția sa căpătase o superioritate clară față de tradiționalul clopot de scufundare, oferind condiții net superioare pentru explorarea adâncurilor marine.

Cum a trecut Lethbridge de la sărăcie la prosperitate

După ce a încheiat perfecționarea și testarea aparatului, Lethbridge și-a oferit serviciile unor companii londoneze specializate în recuperarea comorilor de pe epave. A trecut însă mult timp până ce cineva a avut încredere în reușita proiectului și a acceptat condițiile impuse de inventator.

Chiar la prima sa scufundare în ocean, Lethbridge a recuperat de pe fundul mării câteva cufere pline cu argint. Pe parcursul verii a efectuat mai multe coborâri, aducând la suprafață suficiente valori cât să asigure fără griji traiul întregii familii până la sezonul următor. Vestea despre uimitoarea sa invenție s-a răspândit rapid în rândul negustorilor și al proprietarilor de flote, care au dorit să-l angajeze pentru noi expediții.

De-a lungul întregii sale vieți, Lethbridge și-a folosit cu succes aparatul pentru a căuta și recupera comori de pe epavele scufundate, devenind, în cele din urmă, un om foarte înstărit. A achiziționat un conac în Kingskerswell, unde a trăit până la venerabila vârstă de optzeci și patru de ani.

Aparatul original al lui Lethbridge nu a supraviețuit până în zilele noastre, însă planurile sale au fost păstrate, iar după acestea au fost construite câteva replici, astăzi expuse în muzee maritime din diverse colțuri ale lumii, inclusiv în muzeul din Newton Abbot, orașul natal al inventatorului, al cărui aport la cercetarea subacvatică și la recuperarea comorilor scufundate este greu de supraestimat.