$$$

 Preotul din Rășinari nu mai ține slujbe de înmormântare de când a descoperit că mortul de acum trei săptămâni încă respiră în sicriu – și nu era primul.

Părintele Mihail, treizeci și opt de ani, venise în sat de doar șase luni. Tânăr, idealist, voia să schimbe lucrurile.

La a patra înmormântare, când a ridicat vălul să-l ungă pe mort cu mir, a văzut pieptul ridicându-se ușor.

— Opriți! E viu!

Sătenii s-au uitat între ei. Nimeni nu părea surprins.

— Lăsați, părinte. Așa e la noi, a spus primarul.

— Cum adică așa e? Omul respiră!

— Respiră, dar e mort. Continuați slujba.

Mihail a refuzat. A chemat salvarea. Paramedicii au confirmat – semne vitale slabe dar prezente.

— Nu-l putem lua. Familie a semnat că e mort. Legal, e mort.

— Asta e nebunie!

Doctorul din sat, un bătrân de optzeci de ani, l-a tras deoparte.

— Părinte, sunt lucruri pe care nu le înțelegeți. În Rășinari, moartea vine în rate.

— Ce prostie e asta?

— Nu e prostie. E blestem vechi. Din 1784. Preotul de-atunci a refuzat să îngroape un turc. „Să nu moară nici ai voștri cum trebuie", a zis turcul înainte să-l ardă pe rug.

— Și de-atunci?

— De-atunci, oamenii mor în trei etape. Întâi inima, dar respiră. Apoi plămânii, dar creierul funcționează. Apoi creierul. Durează exact 40 de zile.

— Și îi îngropați vii?

— Tehnic vii. Practic morți. Nu mănâncă, nu beau, nu vorbesc. Doar... există.

Mi-a arătat registrul bisericii. Sute de înmormântări în 200 de ani. Lângă fiecare, o notă: „Prima moarte", „A doua moarte", „Moartea finală".

— Cum știți când e moartea finală?

— Pământul de pe mormânt se lasă. Exact la 40 de zile.

Părintele Mihail a refuzat să mai facă înmormântări. Dar după o săptămână, ceva ciudat s-a întâmplat. Morții au început să apară în sat.

Nu zombie. Oameni aparent normali, dar cu privirea goală. Mergeau spre biserică și se așezau în pridvor.

— Ce vor? a întrebat Mihail.

— Să fie îngropați, a spus doctorul. Dacă nu-i îngropi la prima moarte, rătăcesc între lumi.

Erau șapte. Stăteau tăcuți, așteptând.

Baba Saveta, moartă de două săptămâni, s-a apropiat de Mihail.

— Părinte, a șoptit cu voce ca vântul, lasă-ne să plecăm. E greu să fii între.

— Saveta? Tu vorbești?

— Vorbesc că ești nou și nu știi. Ceilalți nu pot. Eu am fost vrăjitoare. Am puțină putere încă.

— Ce simți?

— Nimic și totul. Văd lumea asta și cealaltă. Niciuna nu mă primește până nu fac cei 40.

— Pot rupe blestemul?

— Poți încerca. Dar ai nevoie de urmașul turcului. Să ierte.

Mihail a căutat. În arhivele din Sibiu a găsit – familia turcului trăia în Istanbul. Ahmed Pasha, urmaș direct.

L-a contactat. Surprinzător, Ahmed știa povestea.

— Bunicul povestea despre blestemul din România. Spunea că într-o zi cineva va veni să ceară iertare.

— Veniți să ridicați blestemul?

— Vin. Dar cu o condiție. Să fac slujbă musulmană pentru strămoșul meu. În biserica voastră.

Satul s-a împotrivit. Dar când morții umblând au devenit zece, apoi cincisprezece, au cedat.

Ahmed a venit. Un imam tânăr, educat la Oxford. A făcut rugăciunea în biserică, cu părintele Mihail alături.

— În numele lui Allah și al lui Dumnezeu, care sunt același, iert și cer iertare.

Nimic nu s-a întâmplat instant. Dar morții din pridvor au zâmbit și au plecat spre cimitir. S-au așezat singuri în gropi.

De atunci, oamenii mor normal în Rășinari. Dintr-odată, complet.

Doar baba Saveta mai vine uneori. Stă în pridvor și vorbește cu părintele Mihail.

— De ce tu încă vii?

— Eu nu eram sub blestem complet. Eram pe jumătate turcă. Bunica fusese luată de turci și adusă înapoi. Sunt între lumi prin sânge, nu prin blestem.

— Și ce faci?

— Ajut pe cei care mor să treacă ușor. Sunt ghid acum.

Săptămâna trecută, Ahmed a trimis o scrisoare. Se convertise la creștinism ortodox. „După ce am văzut morții vii devenind morți morți prin rugăciune comună, am înțeles că Dumnezeu e unul, căile multe."

Părintele Mihail încă slujește în Rășinari. Singura biserică din lume unde un imam a iertat în arabă și morții au ascultat în română.