$$$

 Valentina Răducu are 77 de ani și stă în fața ușii apartamentului 23, etajul 4, bloc în Militari. Nu a bătut încă. Doar stă. Privește ușa închisă. Mâna ridicată, gata să bată. Dar înghețată.

E duminică, ora 11:00. Știe că sunt acasă. Fiica ei, Cristina, ginerele Andrei, și cei doi nepoți - Robert (13 ani) și Ana (10 ani).

Sunt acolo. La 5 centimetri de ea. Doar o ușă între ei.

Dar ușa e închisă. Și Valentina nu are curaj să bată.

Pentru că ultima dată când a bătut - acum trei luni - Cristina deschisese ușa doar 10 centimetri. Nu a invitat-o înăuntru. A stat în prag.

"Mamă, ce vrei?"

"Cristina, am venit să vă văd..."

"Nu e momentul potrivit."

"Dar e duminică dimineață..."

"Nu contează. Nu e momentul."

"Când e momentul?"

"Îți spun eu. Acum pleacă."

Închisese ușa. În fața ei.

De atunci, Valentina vine în fiecare duminică. Dar nu mai bate. Doar stă. Privește ușa. Ascultă.

Aude voci înăuntru. Robert râzând. Ana strigând ceva. Cristina răspunzând. Viață normală de familie.

Ea stă afară. La 5 centimetri. Dar complet exclusă.

Astăzi, ca în fiecare duminică, Valentina stă în fața ușii. Mâna ridicată. Nu bate. Doar ascultă.

Aude televizorul. Probabil desene animate. Ana râde.

Aude Cristina: "Robert, ia-ți farfuria la bucătărie!"

Robert mormăie ceva.

Valentina ar putea să bată. Să încerce. Poate astăzi Cristina e într-o dispoziție mai bună.

Dar nu are curaj. Teama de refuz e prea mare.

Așa că stă. 10 minute. Ascultând viața din care a fost exclusă.

Apoi coboară scările. Merge acasă.

Săptămâna viitoare va face la fel.

Face asta de un an. 52 de duminici. 52 de vizite în fața ușii închise. Niciodată nu bate. Doar ascultă. Și pleacă.

De ce nu bate? Pentru că nu suportă refuzul.

De ce e exclusă? Valentina își amintește perfect.

Ianuarie 2024. Fusese la Cristina în vizită. Prima vizită în câteva luni - Cristina îi permitea rar.

În timp ce erau acolo, Robert, atunci 12 ani, făcuse o remarcă: "Mamă, când mergem în vacanță de vară?"

Cristina: "Unde vrei să mergem?"

"La mare! Ca anul trecut!"

Cristina: "Vedem. Dacă avem bani."

Valentina, din dorința de a ajuta: "Eu pot să contribui. Am niște economii. Dacă aveți nevoie..."

Cristina s-a întors brusc. "Mamă, nu."

"Dar vreau să ajut..."

"Nu am cerut ajutor."

"Știu, dar dacă Robert vrea la mare..."

Cristina a luat-o deoparte. A șoptit furios: "Mamă, nu oferi bani în fața copiilor! Îi faci să creadă că eu nu pot să îmi întretin familia!"

"Nu am vrut să sugerez asta! Doar..."

"Dar asta ai făcut! Acum Robert crede că mama lui e săracă și bunica trebuie să plătească!"

"Cristina, voiam doar să ajut..."

"Ajutorul tău subminează autoritatea mea! Dacă eu spun 'vedem dacă avem bani', tu nu sari cu 'eu plătesc'! E UMILITOR!"

"Îmi pare rău..."

"Nu e suficient! Ai făcut asta de prea multe ori! De fiecare dată când vin copiii cu cereri și eu spun nu, tu oferi alternativă! Mă faci să par rea!"

"Nu te fac să pari rea! Doar vreau să îi fac fericiți pe copii!"

"Copiii MEI! Nu AI TĂI! Și EU decid ce primesc și când! Nu TU!"

Valentina plecase atunci, supărată. Dar credea că se va rezolva.

Nu s-a rezolvat.

Săptămâna următoare, când sunase: "Cristina, pot să vin în vizită?"

"Nu acum, mamă."

"Și săptămâna viitoare?"

"Nu știu. Te anunț eu."

Nu a anunțat.

După o lună, Valentina venise neanunțată. Sâmbătă după-amiază.

Bătuse la ușă. Cristina deschisese. Arăta enervată.

"Mamă, ce faci aici?"

"Am venit să vă văd. Nu mai sunăm de o lună..."

"Pentru că am fost ocupați!"

"Cristina, pot să intru? Doar 10 minute?"

"Nu e momentul potrivit."

"De ce?"

"Pentru că nu vreau musafiri acum!"

"Sunt mamă, nu musafir!"

"Mamă, te rog, nu acum. Vino altă dată."

"Când?"

"Îți spun eu."

Închisese ușa.

Din acea zi, Valentina nu mai încearcă să bată. Pur și simplu vine. Stă în fața ușii. Ascultă. Pleacă.

E duminică. Valentina e acasă după rituatul săptămânal. Se gândește: de ce continui să merg?

Nu știe. Poate pentru că e ultimul lucru care o leagă de ei. Dacă nu merge, pierde complet legătura.

Telefonul sună. E Cristina. Prima dată în luni.

"Mamă, trebuie să vorbim."

"Da?"

"Andrei mi-a spus că vecinii te-au văzut. În fața ușii noastre. În mai multe duminici. Stai acolo și pleci. Fără să bați."

Valentina înghițe greu. "Da."

"DE CE?"

"Pentru că... pentru că vreau să fiu aproape de voi. Măcar așa."

"MAMĂ! Asta e CREEPY! Să stai în fața ușii și să asculți?"

"Nu ascult! Doar... doar stau..."

"E același lucru! Vecinii se întreabă ce faci! Cred că sunt probleme! E JENENANT!"

"Cristina, îmi pare rău, dar e singura modalitate prin care mai pot să simt că exist pentru voi..."

"Există pentru noi! Dar nu prin STALKING la ușă!"

"Nu fac stalking! Vin la propria mea familie!"

"Dacă familia ta nu îți deschide ușa, înseamnă că nu ești binevenită! Și tu continui să vii! Asta E stalking!"

"Cristina, te rog..."

"NU! Ascultă bine: dacă te mai văd sau dacă mai aud că ai fost la ușă, sun la poliție! Și depun ordin de restricție!"

"CRISTINA! Sunt mama ta!"

"Și eu sunt fiica ta care îți stabilește limite! Dacă nu le respecți, ești hărțuitoare, nu mamă!"

Închide.

Valentina stă șocată. "Ordin de restricție." Împotriva propriei mame.

Duminica următoare, Valentina nu merge. Se simte ca o criminală. Ca un străin periculos.

Dar e insuportabil să nu meargă. E singura ei rutină. Singura ei conexiune.

Duminica următoare merge din nou. Dar nu la etajul 4. Se oprește la etajul 3. Sub apartamentul Cristinei.

Poate nu poate sta în fața ușii. Dar poate sta un etaj mai jos. Nu e ilegal. Nu e "stalking". E doar o bunică într-un bloc.

Stă pe casa scării, etajul 3. Privește sus. Spre etajul 4. Unde familia ei trăiește fără ea.

Aude voci prin tavan. Poate sunt ei. Sau poate imaginează.

După 15 minute, coboară.

Face asta săptămânile următoare. Vine la bloc. Se oprește etajul 3. Stă 15 minute. Pleacă.

În aprilie, o vecină de la etajul 3 o observă. "Doamnă, caut pe cineva?"

"Nu... doar mă odihnesc..."

"De ce nu vă odihniți acasă?"

"Pentru că... pentru că aici e familia mea. Sus. La etajul 4."

"De ce nu urcați?"

"Nu pot. Nu mă lasă."

Vecina nu înțelege dar nu mai întreabă.

În mai, Cristina află cumva. Probabil vecina a menționat. Sună furioasă.

"MAMĂ! Acum stai la etajul 3? Sub noi?"

"Nu fac nimic greșit! Doar stau pe casă scării..."

"E același comportament obsesiv! Doar poziționat diferit!"

"Cristina, am nevoie să fiu aproape de voi..."

"Ai nevoie de TERAPIE! Nu de noi! Comportamentul tău e BOLNAV!"

"Nu e bolnav să vreau să îmi văd familia!"

"E bolnav când familia îți spune NU și tu continui!"

"Dar de ce spui nu? Ce am făcut?"

"Ai încălcat limitele! Ai oferit bani când nu trebuia! Ai subminat autoritatea mea! Și acum hărțuiești!"

"Nu hărțuiesc! Doar exist în același bloc!"

"Tu ȘTII că noi suntem sus! Și DELIBERAT vii! Asta e hărțuire intenționată!"

"Cristina, te rog, lasă-mă măcar să stau în bloc..."

"NU! Dacă te mai văd în bloc, sau dacă vecinii îmi spun că ești aici, voi depune ordin OFICIAL! Am vorbit deja cu avocatul!"

Închide.

Valentina nu mai merge la bloc. Deloc. Nici la etajul 4. Nici la etajul 3.

Dar în fiecare duminică, la ora 11:00, merge în parcul din spatele blocului. De acolo vede blocul. Vede apartamentul Cristinei - fereastra de la etajul 4.

Stă pe o bancă. Privește fereastra. 15 minute. Apoi pleacă.

Nu mai poate merge la ușă. Nu mai poate merge la etajul 3. Dar poate privi fereastra din parc public. Asta nu poate fi ilegal.

În iulie, Cristina o vede din fereastră. O recunoaște pe bancă.

Coboară. Vine în parc. Vine spre Valentina furioasă.

"MAMĂ! Acum stai în parc și te uiți la apartamentul nostru?"

"Cristina..."

"E STALKING VIZUAL! Observare obsesivă! E ilegal!"

"Stau pe o bancă publică! Privesc în direcția asta!"

"Tu ȘTII că noi suntem acolo! Și DELIBERAT te poziționezi să vezi!"

"Cristina, te implor, nu îmi mai lua și asta. E tot ce mi-a mai rămas..."

"Tot ce îți rămâne e să mă LAȘI ÎN PACE! Să ne lași în pace! Să PLECI din viața noastră!"

"Sunt mama ta! Cum pot pleca din viața ta?"

"Foarte simplu! NU MAI VENI! NU MAI PRIVI! NU MAI EXISTA în jurul nostru!"

"Vrei să mor?"

"NU! Vreau să trăiești DEPARTE! Fără contact! E singurul mod în care pot să am pace!"

Pleacă.

Valentina stă pe bancă. Plânge.

A învățat că dragostea de mamă poate fi numită stalking.

Că prezența ta poate fi numită hărțuire.

Că existența ta în același spațiu public poate fi numită obsesie.

Și că, în final, singura modalitate de a fi "bună mamă" e să dispari.

Complet.

Din viața copilului care te consideră amenințare.

Valentina nu mai merge în parc. Nu mai merge la bloc. Nu mai merge nicăieri aproape de ei.

Stă acasă. În fiecare duminică. La ora 11:00.

Privește ceasul. Știe că acum, în acel moment, ei sunt acasă. Robert râde. Ana se joacă. Cristina pregătește masa.

Dar ea nu e acolo. Nici măcar în fața ușii. Nici măcar la etajul 3. Nici măcar în parc.

E acasă. La kilometri distanță. Unde i s-a spus să fie.

Departe.

Pentru totdeauna.

De ușa care nu i se va deschide niciodată.