$$$

 Într-o noapte de gardă, dintr-un spital de provincie, o tânără doctoriță se așază pentru o clipă pe un scaun metalic. În spatele unei uși care nu se închide niciodată de tot. Între dulapul de urgențe și chiuveta care picură. Nu pentru mult timp... Următorul pacient sosește în câteva minute. Cazurile curg unul după altul: o aritmie severă, un copil cu febră, o femeie în stop cardio-respirator, un tânăr agresat pe stradă. Fiecare decizie e urgentă, fiecare alegere – potențial ireversibilă. Este viața profesională a unui medic de urgență: o existență trăită la limită, dar rareori înțeleasă în profunzimea ei.

În spatele calmului pe care îl afișează în fața pacienților și colegilor, acești oameni duc adesea o povară tăcută: epuizarea psihică și emoțională.

Este exact ceea ce a încercat să înțeleagă dr. Cosmina Moscu, medic primar la Spitalul Clinic Județean de Urgență din Galați. În teza sa de doctorat, ea a explorat unul dintre cele mai puțin discutate subiecte din medicina de urgență: burnoutul – nu ca o simplă consecință a oboselii, ci ca o expresie a unui dezechilibru structural între ceea ce sistemul cere și ceea ce oamenii pot da.

Rezultatele sunt revelatoare: burnoutul nu este direct proporțional cu vârsta, sexul sau statutul civil. El are mai mult de-a face cu volumul de muncă, cu lipsa controlului asupra propriilor sarcini, cu relațiile profesionale și cu modul în care personalul medical percepe rostul muncii lor. Relațiile colegiale pozitive pot reduce cu peste 30% epuizarea emoțională. Dar când sistemul cere mai mult decât poate fi oferit – fără sprijin, fără recunoaștere, fără răgaz – urmează depersonalizarea, cinismul, pierderea sensului.

Și totuși, aceste date statistice prind cu adevărat viață abia când le privești prin ochii unui om. Într-un mesaj care mi-a fost adresat, o tânără urgentistă descrie nu doar uzura orelor de gardă, ci și durerea surdă provocată de așteptările culturale care se adaugă la cele profesionale:

„Noi așa am fost crescuți: că «există nopți», că medicul nu trebuie să aibă viață personală, că femeia trebuie să se sacrifice... Sau replica aceea – «Ești fată tânără, poți face zece gărzi». Încep să mă satur de replici fără substrat”.

Această mărturie este o disecție lucidă a unei realități neglijate: medicii, și în special femeile din acest domeniu, nu luptă doar cu cazurile clinice – ci și cu prejudecățile, cu stereotipurile, cu aluziile subtile care le subminează umanitatea. Într-un fel, sistemul nu cere doar salvarea altora, ci și sacrificiul de sine – ca și cum vocația ar justifica totul.

Dar realitatea este mai plastică. Medicul de urgență nu este un erou mitologic. Este un om. Are limite. Are nevoie de somn, de sprijin, de recunoaștere. Are dreptul la o viață personală, la greșeli, la îndoieli.

Cultura medicală de azi celebrează rezistența fizică și muțenia emoțională, și astfel de cuvinte devin un act de curaj. Ele ne obligă să ne întrebăm: Cât de mult cerem de la acești oameni? Și ce le oferim în schimb?

Teza gălățencei Cosmina Moscu și confesiunea bucovinencei nu sunt doar două perspective paralele – ele sunt părți ale aceluiași diagnostic. Burnoutul nu este o problemă individuală, ci una de sistem. Iar vindecarea, sau măcar alinarea, nu va veni doar din reforme administrative, ci și dintr-o schimbare de paradigmă: una în care empatia, respectul și grija față de cei care îngrijesc devin parte integrantă a practicii medicale.

Un sistem care salvează vieți, dar le stoarce pe ale salvatorilor, nu e vindecare – e canibalism cu halat alb. Eroismul nu ar trebui să fie o condiție de muncă. Dacă este, atunci nu avem un sistem de sănătate – avem un altar.