$$$

 — Bună ziua, doamnă. Control de la Poliția Locală.

— Bună ziua, maică… poftiți, verdețurile-s curate, din grădina mea.

— Aveți autorizație pentru vânzare?

— Ce să am, dragă? Eu doar vând ce cresc, că altfel n-avem de pâine.

— Fără autorizație nu aveți voie să vindeți aici, știți asta.

— Of, maică, dar eu nu-s comerciantă! Uite, am și doi nepoți acasă, fără tată, fără mamă… cum să-i cresc?

— Înțeleg, dar legea e lege. Trebuie să vă sancționăm.

— Să mă ce?

— Să vă amendăm.

Maria a clipit de câteva ori, ca și cum n-ar fi înțeles.

— Cu ce să mă amendați, maică? Cu ce bani? N-am decât 40 de lei, și ăia îi duc copiilor pentru lapte!

— Nu avem ce face, doamnă. 200 de lei amendă pentru comerț neautorizat.

Bătrâna a scos din buzunar batista și a început să plângă.

— Măcar luați verdețurile, nu luați banii! Să mâncați sănătos! Dar nu-mi luați laptele copiilor, vă rog!

Unul dintre agenți s-a uitat la celălalt.

— Gheorghe, las-o în pace, e bătrână…

— Nu pot, Ion, avem camere, trebuie să trecem amenda în sistem.

— Măcar scrie-o mai mică…

— Nu pot.

Maria și-a șters lacrimile și a murmurat:

— E bine, maică. Scrie cât trebuie. Că poate doar Dumnezeu o mai șterge de-acolo…

Când a plecat din piață, soarele nu mai avea nicio căldură.

Coșul era aproape gol, dar sufletul plin de apăsare.

Mergea încet, privind în jos, ca să nu vadă lumea cum îi tremură buzele.

Ajunsă acasă, Ana a ieșit în fugă.

— Bunico! Ai vândut tot?

— Am vândut, mamă… și am primit și o „răsplată”. Uite, hârtia asta.

— Ce-i asta?

— O amendă. Cică n-am voie să vând pătrunjel fără hârtie.

Ana a citit, dar nu înțelegea mare lucru.

— Dar tu nu faci rău la nimeni…

— Așa e, dar uneori lumea nu vede cu inima, vede doar cu legea.

A doua zi, Maria s-a dus la primărie.

— Domnule primar, am venit să vă rog să-mi dați o hârtie, să pot vinde verdețurile fără să mai iau amendă.

— Aveți firmă, tanti Mario?

— Ce firmă, maică? Am doar o grădină și doi nepoți.

— Atunci nu pot. Trebuie certificat de producător, analize, timbre fiscale…

— Și cât costă toate astea?

— Păi… vreo 300 de lei în total.

— Aoleu… păi eu pentru 300 de lei vând o lună întreagă de verdețuri!

Primarul a dat din umeri.

— Îmi pare rău, doamnă.

Maria a plecat cu spatele aplecat, dar cu privirea dreaptă.

Pe drum s-a oprit la biserică.

— Doamne, nu cer bogății, nici sănătate. Dă-mi doar putere să nu mă fac de rușine în fața copiilor.

În seara aceea, la televizor, se difuza o știre:

„O femeie în vârstă din județul Vaslui a fost amendată pentru vânzarea de verdețuri fără autorizație. Comunitatea s-a mobilizat pentru a o ajuta.”

În următoarea dimineață, cineva a bătut la poarta Mariei.

— Tanti Mario? Suntem de la o fundație. Oamenii au văzut știrea și vor să vă ajute.

— Cu ce, dragă?

— Cu bani pentru autorizație, cu haine pentru copii, și… uite, cineva v-a achitat amenda.

— Cine?

— Un domn anonim. A zis doar atât: „Pentru bunica mea, care vindea pătrunjel în ’90.”

Maria a început să plângă.

— Să-l binecuvânteze Dumnezeu pe omul ăsta!

După câteva zile, avea actele făcute. A primit tarabă cu nume:

„Verdețurile bunicii Maria – crescute cu dragoste”.

Oamenii veneau nu doar să cumpere, ci și să vorbească cu ea.

— Mamaie, dă-mi două legături de mărar și o vorbă bună, că-s obosită!

— Ia, mamă, și să nu uiți: verdeața crește doar unde-i soare și bunătate. În oameni, la fel!

Anii au trecut.

Ana și fratele ei au crescut. Fata a intrat la facultate, băiatul a devenit mecanic.

Maria încă venea la piață, dar nu pentru bani — ci pentru suflet.

— Bunico, nu mai vinde, că avem noi grijă de tine!

— Nu, mamă, eu nu vând. Eu stau aici să nu uit cine am fost.

— Și cine-ai fost?

— O femeie simplă… dar cu mâini care au crescut verdețuri și copii în același timp.

Ana a zâmbit și a luat-o de mână.

— Hai acasă, bunico. E timpul să te odihnești.

— Acasă? Da… dar ia-le și pe astea, mamă. Că verdețurile astea n-au nevoie de bani, au nevoie de dragoste.

Au plecat împreună, iar piața a rămas cu un loc gol.

Pe cutia ei veche scria cu litere tremurate:

„Revin mâine – cu pătrunjel și cu speranță.”

Maria s-a stins peste un an, liniștită, în somn.

Pe mormântul ei, Ana a pus o placă mică de lemn, pe care scria:

„Aici odihnește Bunica Maria,

femeia care a vândut verdețuri, dar a crescut oameni.”

Și în fiecare primăvară, la piață, cineva aduce legături mici de pătrunjel, le pune pe taraba goală și zice încet:

— Pentru tine, mamaie. Să știi că n-ai vândut degeaba.