$$$

 — Ce cauți aici, Andrei? Au trecut cinci ani. Credeam că ești mort.

— Mort? Poate așa ar fi fost mai bine... Dar nu am murit. Doar am aflat adevărul.

Ana făcu un pas înapoi. Chipul ei se albi.

— Ce adevăr?

— Despre incendiu. Despre moartea fratelui tău.

Tăcerea care a urmat a fost aproape palpabilă. Ploaia se auzea acum mai tare, ca și cum cerul ar fi vrut să acopere cu zgomot cuvintele lor.

— Pleacă, Andrei, șopti ea. Nu ai voie să spui nimic. Nu aici.

El păși înăuntru fără să aștepte permisiunea.

— Cine ți-a spus să taci, Ana? Tatăl tău? Sau poate „oamenii” lui?

Ea îl privi fix, cu o spaimă amestecată cu furie.

— Nu știi nimic despre ce s-a întâmplat atunci.

— Ba da, știu. Știu că focul n-a fost un accident. Și mai știu că n-a murit doar fratele tău.

În podul casei, printre cutii vechi și fotografii prăfuite, Andrei găsi o cutie de metal ruginită. În ea – un jurnal, câteva scrisori și o fotografie cu trei copii.

Pe spate scria: „Noi trei. Înainte de foc.”

Ana se apropie încet.

— Nu trebuia să urci aici...

— Erai în poză. Tu, fratele tău și... cine e al treilea copil?

Ea evită privirea lui.

— Nimeni. O greșeală.

Andrei deschise jurnalul. Primul rând îl îngheță:

„Tatăl a spus că trebuie să păstrăm secretul. Altfel, Andrei moare.”

O tăcere grea.

— Deci... știai, spuse el încet. Ai știut tot timpul.

Lacrimile i se rostogoliră pe obraji.

— N-am avut de ales. Ei ar fi venit după tine. După noi toți.

— Cine „ei”?

Ana se prăbuși pe podea, tremurând.

— Cei care au construit fabrica. Cei care au aprins focul ca să ascundă ce făceau acolo. Tatăl meu... a fost parte din tot.

În acea noapte, casa de pe Strada Făurarilor părea vie. Podelele scârțâiau, geamurile vibrau ușor la fiecare rafală de vânt.

Andrei se uita pe fereastră. O mașină neagră era parcată la colț. Luminile se stinseră.

— Ne-au găsit.

Ana îl trase de mână.

— Pe aici! În spate!

Dar când au deschis ușa din spate, o siluetă înaltă, îmbrăcată în negru, îi aștepta.

— Prea târziu, spuse vocea gravă. Domnul Dumitrescu nu vrea ca povestea asta să mai iasă la suprafață.

Andrei îl privi fix.

— Tatăl Anei... încă trage sforile, nu-i așa?

Omul scoase un pistol cu amortizor.

— El doar curăță ce a început.

Un zgomot de metal, un strigăt, o lumină orbitoare. Totul se întâmplă în câteva secunde.

Când liniștea se reinstală, Andrei era căzut, iar Ana ținea arma.

— Nu-l mai atinge, strigă ea. Nu mai distrugeți viețile oamenilor pentru secretele voastre!

Au trecut două luni. În ziarul local, un titlu mic, aproape ascuns:

„Fost om de afaceri, arestat pentru corupție și incendiu intenționat din 2018.”

Ana stătea pe bancă, în fața casei vechi. În mâini, jurnalul fratelui ei.

Pe prima pagină, o notă scrisă de Andrei, cu cerneală nouă:

„Adevărul nu arde. Doar oamenii care-l ascund.” 😔