$$$

 Ecaterina Dumitrescu are 80 de ani și stă la masa din sufragerie în fiecare după-amiază la ora 15:00 exact. Pe masă sunt cinci cești de ceai. Ceainic plin. Farfurioare cu prăjituri făcute de ea. Totul pregătit cu grijă.

Ceasul arată 15:00. Ecaterina se așază. Privește cele cinci scaune goale din jurul mesei. Așteaptă.

15:05. Nimeni nu vine.

15:10. Nimeni nu vine.

15:15. Nimeni nu vine.

La 15:30, Ecaterina toarnă ceaiul în toate cinci cești. Se răcește, dar ea toarnă oricum. Ritual.

Face asta în fiecare zi. De doi ani. 730 de zile. În fiecare după-amiază, la ora 15:00, pregătește ceai pentru cinci persoane. Și nimeni nu vine. Niciodată.

Pentru că cele cinci persoane sunt: fiica ei, Monica; ginerele Răzvan; și cei trei nepoți - Andreea (18 ani), Cristian (15 ani) și Ioana (12 ani).

Familia ei. Care locuiește în București, la 45 de minute cu mașina. Dar care nu a mai venit la ea de doi ani.

Ecaterina începuse ritualul acum doi ani, în 2023. Monica îi spusese atunci: "Mamă, nu mai putem veni în fiecare săptămână. E prea mult. Copiii au program, Răzvan lucrează, eu sunt obosită. Hai să facem mai rar."

"Dar veniți cel puțin o dată pe lună?" întrebase Ecaterina.

"Vedem, mamă. Nu pot să promit."

"Eu pot face ceai în fiecare după-amiază. La ora trei. Dacă vreți să veniți, știți că vă aștept mereu."

"Mamă, nu sta să ne aștepți. Dacă venim, îți dăm un mesaj înainte."

"Dar eu vreau să fiu pregătită. Ca să nu trebuiască să vă grăbiți..."

"Mamă, e inutil să pregătești ceai zilnic pentru oameni care nu vin!"

"Dar poate veniți. Și atunci vreau să fie totul gata."

Monica suspinase. "Fă cum vrei, mamă."

Și Ecaterina făcuse. Începuse ritualul. În fiecare zi, la ora 15:00, masa pregătită. Ceai, prăjituri, totul perfect.

Prima lună, Monica nu venise deloc. Niciun mesaj. Niciun apel.

Ecaterina pregătise ceaiul în fiecare zi. Așteptase. Nimeni.

A doua lună, la fel. Ceai pregătit. Nimeni.

A treia lună, Ecaterina sunase: "Monica, dragă, pregătesc ceai în fiecare zi. Poți veni măcar o dată?"

"Mamă, ți-am spus să nu faci asta! E absurd să pregătești ceai pentru nimeni!"

"Dar pregătesc pentru voi! Sperând că veniți!"

"Mamă, dacă venim, îți spunem înainte! Nu sta să ne aștepți zilnic!"

"Dar vreau să fiu pregătită..."

"E INUTIL, mamă! Înțelegi? INUTIL! Oprește-te!"

Nu s-a oprit.

A continuat. Zi după zi. Lună după lună. An după an.

Acum, doi ani mai târziu, Ecaterina continuă. În fiecare zi. Ora 15:00. Masa pregătită. Nimeni nu vine.

Vecinii au observat. Doamna Vasile de peste drum a întrebat odată: "Doamnă Ecaterina, văd că pregătiți mereu masa la ora trei. Așteptați musafiri?"

"Da. Familia mea."

"Și vin?"

"Nu. Dar îi aștept."

"În fiecare zi?"

"În fiecare zi."

Doamna Vasile nu știa ce să spună. "De cât timp faceți asta?"

"Doi ani."

"Și n-au venit niciodată în doi ani?"

"Nu."

"Doamnă Ecaterina... de ce continuați?"

Ecaterina se gândise. "Pentru că dacă mă opresc, înseamnă că am renunțat. Înseamnă că nu mai sper. Și nu pot să fac asta. Trebuie să sper că într-o zi vor veni."

"Dar după doi ani..."

"După doi ani, încă sper."

Doamna Vasile plecase, tristă.

Astăzi, ca în fiecare zi, Ecaterina stă la masă. Cinci cești cu ceai răcit. Prăjituri neatinse. Scaune goale.

La 16:00, toarnă ceaiul înapoi în ceainic. Pune prăjiturile în cutie - le va mânca ea pe parcursul zilei, singură. Spală cești. Pune totul la loc.

Mâine va face la fel.

În decembrie, e Crăciunul. Ecaterina pregătește masa festivă. La ora 15:00. Pentru șase persoane acum - și pentru soțul ei, Ion, mort acum trei ani, dar ea îi pune farfurie oricum.

Nimeni nu vine.

Mănâncă singură. Farfuria lui Ion rămâne plină. Ceaiul se răcește în cești.

După masă, sună pe Monica. "Monica, dragă, Crăciun fericit. V-am așteptat astăzi la masă..."

"Mamă, ți-am spus de 100 de ori să nu ne aștepți! Noi am făcut Crăciunul aici, acasă!"

"Dar sunt Crăciunul... gândeam că poate..."

"Nu, mamă! Nu putem să venim de fiecare dată când tu decizi să ne aștepți! Așa nu funcționează!"

"Dar cum funcționează, Monica? Spune-mi și eu vin la voi!"

"Nu vreau să vii la noi! Casa e mică, copiii sunt gălăgioși, Răzvan e stresat! Nu avem spațiu pentru musafiri!"

"Sunt mamă, nu musafir..."

"Mamă, te rog! Nu astăzi! E Crăciunul! Vreau să mă bucur de familia mea fără dramă!"

"Eu nu sunt parte din familia ta?"

Monica închide.

Ecaterina stă la masa de Crăciun. Șase farfurii pline. Nimeni nu mănâncă. Doar ea.

În ianuarie, vine o asistentă socială. Trimisă de primărie - cineva raportat că o bătrână stă singură și posibil neglijată.

"Doamnă Dumitrescu, sunt Alina Popescu, asistent social. Pot să vă pun câteva întrebări?"

"Desigur."

"Aveți familie?"

"Da. O fiică, trei nepoți."

"Vă vizitează?"

"Nu. Dar îi aștept în fiecare zi."

"De cât timp nu v-au vizitat?"

"Doi ani."

"Doi ani? Și îi așteptați zilnic?"

"Da. Fac ceai la ora trei. Pentru ei."

"Și vin?"

"Nu. Dar poate mâine."

Asistenta notează. "Doamnă Dumitrescu, ați vorbit cu fiica dumneavoastră despre asta?"

"Da. Spune că e absurd să îi aștept."

"Și de ce continuați?"

Ecaterina se gândește. "Pentru că dacă nu îi aștept, înseamnă că ei nu mai există pentru mine. Și nu pot să fac asta. Sunt familia mea. Trebuie să existe."

"Dar dacă ei nu vor să existe pentru dumneavoastră?"

"Atunci... atunci eu voi exista pentru ei. Chiar dacă ei nu știu. Chiar dacă ei nu vin."

Asistenta e vizibil emoționată. "Doamnă Dumitrescu, pot să vă ajut cumva?"

"Poți să îi aduci la masa de ceai?"

"Nu pot forța pe nimeni să vină..."

"Atunci nu. Nu poți să mă ajuți."

În februarie, Ecaterina cade în casă. Lovește capul. Stă pe podea 3 ore până reușește să se târască la telefon. Sună salvarea.

Spitalul o întreabă: "Pe cine să anunțăm?"

"Pe fiica mea, Monica."

Sună pe Monica. "Doamnă Radu, mama dumneavoastră e la spital. A căzut."

"E gravă?"

"Nu, dar ar fi bine să veniți."

"Vin mâine. Astăzi nu pot."

Nu vine mâine. Vine peste trei zile. Stă 20 de minute.

"Mamă, trebuie să ai mai multă grijă! Nu poți să cazi așa!"

"Am alunecat..."

"Ei bine, trebuie să fii mai atentă! Oricum, trebuie să plec. Copiii au școală."

"Monica, poate poți veni măcar o dată pe lună la ceaiul de la ora trei?"

"MAMĂ! Din nou cu ceaiul! NU! Nu pot! Nu vreau! Oprește-te cu obsesia asta!"

Pleacă.

Ecaterina e externată. Se întoarce acasă. A doua zi, la ora 15:00, pregătește masa. Ceai pentru cinci. Nimeni nu vine.

Dar continuă. Pentru că asta e tot ce mai are - speranța că într-o zi, cineva va veni.

În martie, doamna Vasile o vizitează. Vede masa pregătită. Ora 15:10.

"Doamnă Ecaterina, pot să stau cu dumneavoastră?"

"Dar aștept familia..."

"Știu. Dar până vin ei, pot să vă țin companie?"

Ecaterina acceptă. Doamna Vasile se așază. Beau ceai împreună. Mănâncă prăjituri.

Vorbesc. Râd chiar.

La 16:00, doamna Vasile pleacă. "Mulțumesc pentru ceai, doamnă Ecaterina. A fost frumos."

"Mulțumesc că ați venit."

A doua zi, la ora 15:00, doamna Vasile vine din nou. "Pot să mă alătur?"

"Dar familia mea..."

"Dacă vin, plec eu. Dar până atunci?"

"Bine."

Stau împreună. Ceai. Prăjituri. Conversație.

Încet, doamna Vasile devine obicei. În fiecare zi. Ora 15:00. Ceaiul de la trei.

Familia Ecaterinei nu vine. Dar doamna Vasile vine.

Apoi, se alătură și doamna Ionescu de la etajul 2. "Am auzit că faceți ceai. Pot veni?"

"Dar eu aștept familia..."

"Știm. Dar până vin ei, suntem noi."

Trei femei la masă. Ceai. Prăjituri. Râsete.

În mai, sunt patru femei. În iunie, cinci.

Mesa e plină. Nu cu familia Ecaterinei. Cu vecinele care au devenit familie.

Monica află cumva. Sună furioasă. "Mamă, am auzit că faci ceai cu vecinele în fiecare zi!"

"Da. Vin la ora trei."

"Dar tu spuneai că ne aștepți pe NOI!"

"Vă aștept. Dar voi nu veniți. Ele vin."

"Deci ai înlocuit familia ta cu străine?"

"Nu i-am înlocuit. Dar dacă familia nu vine, ce să fac? Să stau singură?"

"Mamă, asta e manipulare! Încerci să mă faci să mă simt vinovată!"

"Nu încerc nimic, Monica. Doar trăiesc. Cu oamenii care vor să fie parte din viața mea."

"Bine! Fă ce vrei! Dar nu te aștepta să vin acum!"

"Nu mă aștept, Monica. Nu mă mai aștept."

Acum, în iulie, Ecaterina nu mai pune cinci cești pentru familia care nu vine. Pune cinci cești pentru vecinele care vin.

Masa e plină. În fiecare zi. La ora 15:00. Nu cu cei pe care i-a așteptat. Ci cu cei care au venit.

A învățat că poți aștepta pe cineva toată viața. Și ei pot să nu vină niciodată.

Dar în timp ce aștepți, alții pot veni. Oameni care nu sunt sânge din sângele tău. Dar care devin familie pentru că aleg să fie.

Că familia nu e despre cine ai așteptat.

E despre cine a venit.

Și că cel mai dureros lucru nu e că familia ta nu vine.

E că, în timp ce îi aștepți, realizezi că străinii au devenit mai apropiate decât propriul tău sânge.

Pentru că ei au ales să vină.

Când familia ta a ales să nu vină.