_$_$

 GENIALA VRĂJITOARE

El avea doar şaptesprezece ani, ea – douăzeci şi unu.

A păşit în amfiteatru răsuflând greu, ciufulit, de parcă ar fi alergat după fulger. S-a aşezat, şi-a aruncat piciorul peste celălalt, a scos un creion şi a început să mâzgălească în caiet. Ceva ciudat – note, săgeţi, planete, iar peste ele – o privire.

— Nu eşti matematician, i-a spus ea fără să-şi ridice ochii din curs.

El s-a întors şi a izbucnit în râs. Viu. Sonor.

— Iar tu, probabil, eşti o vrăjitoare?

Ea n-a zâmbit. Doar a încuviinţat scurt:

— Ai auzit deja.

El i-a întins mâna.

— Albert. Nebunul.

— Mileva. Umbra.

Au stat alături. Au polemizat. Au tăcut. Au învăţat. Corespondenţa lor a început aproape imediat. Ea îi trimitea ecuaţii, el îi răspundea cu poezii. Ea studia articole despre teoria luminii, el îi citea ochii. O numea „sufletul lui ştiinţific”, „singura fiinţă care poate înţelege tăcerea din mine”.

***

— Mergi ca un savant, dar priveşti ca un artist, i-a spus Mila la o nouă întâlnire.

— Iar tu vorbeşti ca un filosof și gândești ca un logaritm, a zâmbit el șugubăț.

Nu trupul i-a atras, ci mintea. Discutau nopţi întregi: despre timp, lumină, religie şi destin. Pentru Albert, ea a devenit nu doar o muză, ci o oglindă a intelectului.

Şi îi scria:

„Exişti în mine ca o formulă pe care n-o pot ascunde. Lângă tine nu mă simt student, ci etern tovarăş al gândului tău.”

Mila a rămas însărcinată în 1901. Albert nu avea nici profesie, nici casă, nici certitudini. Mama lui, Pauline, era categoric împotriva „slavonei betege, cu ochi întunecaţi”. Se ascundeau de lume. Mila a plecat să nască în Serbia. Copila a venit pe lume firavă, iar curând – s-a stins.

A fost prima lovitură a destinului. Mila s-a închis în ea însăşi. În jurnalul ei – ştersături, formule şi un poem sârbesc despre o mamă care îşi pierde copilul.

În vremea aceea, Albert îşi scria primele articole. Şi îşi câştiga noi cercuri de cunoștinţe.

Dar în 1903, după lungi stăruințe, Albert s-a însurat în cele din urmă cu ea. S-au stabilit la Berna. În 1904 s-a născut Hans-Albert, iar în 1910 – Eduard.

Trăiau la Berna. În acei ani, Einstein lucra la Biroul de Brevete, clădindu-și ideile despre relativitate. Mila îi redacta manuscrisele, îi verifica calculele. Istoricii contemporani încă polemizează: a fost ea coautoarea primei lui lucrări din 1905? Însă un lucru e cert: ea a fost parte din geniul care se închega.

A fost o parte esenţială a universului lui — îngrijea copiii și verifica ecuațiile. În scrisori, el mărturisea că fără ea nu ar fi putut înțelege lumina.

În acei ani, în Jurnalul ei a apărut o notă:

„Tu ești unda, eu – umbra ei. Tu ești deschis, eu – ascunsă. Așa se naște dansul nostru.”

Cu timpul, Albert a început să se depărteze. Atracția lui pentru verișoara Elsa devenea tot mai evidentă. Mila suferea, dar rămânea demnă. Credea că iubirea este o formulă și că poate fi rezolvată. Cât se amăgea.

Când lui Eduard i-au pus diagnosticul de schizofrenie, Mila parcă a trecut printr-un portal al durerii. Sora ei mai mică, Zorka, era și ea chinuită de boala minții. A fost o lovitură nemiloasă: una dintre cele mai tainice speranțe ale Milei — să zămislească un „neam sănătos”, dezlegat de karma familiei — s-a făcut cenușă.

În 1914, Albert a plecat la Berlin, la verișoara lui, și nu s-a mai întors.

I-a trimis soției o propunere absurdă:

„Rămâi soția mea dacă:

1. Ții casa în ordine.

2. Mă hrănești fără reproșuri.

3. Nu mă atingi și nu-mi ceri apropiere.”

Mila a citit și a aruncat hârtia în foc. A decis să rămână la Zürich — singură, cu doi copii și o inimă sfărâmată.

***

Când Albert a plecat definitiv, Mila nu l-a blestemat. A rostit doar atât:

— Iert. Nu pe tine — pe mine.

Apoi a deschis vechiul jurnal. Pe una dintre pagini, mâna unui adolescent scrisese: „Vreau să schimb lumea. Dar mai întâi — s-o înțeleg.” Iar sub acea frază, cu alt scris, stătea: „Iar eu — vreau să înțeleg iubirea. Ea este lumea.”

Și a izbucnit în plâns…

Divorțul a fost oficializat abia în 1919. Mila a primit trei case în Zürich, o rentă și o amintire firavă în scrisori.

Mila a rămas alături de fii. Unul – savant. Celălalt – în clinică. A vândut casele pentru a plăti tratamentul lui Eduard. Einstein trimitea bani. Uneori. Alteori – câte o scrisoare.

Dar ea nu i-a mai răspuns niciodată.

Vecinii observau tot mai des cum rătăcea prin grădină, în amurg. O auzeau șoptind pentru sine – formule, nume, amintiri:

— E ea cercetătoare? Nu. Ea e vrăjitoare.

***

„Am fost umbra lui. Dar poate că și lumina are nevoie de umbră, ca să știe unde să nu fie.” (Jurnalul Milei)

O viață întreagă a urmărit succesele științifice ale fostului soț. A tăcut. Niciodată nu a dat interviuri. Niciodată nu a acuzat.

În 1948, într-o seară târzie de august, a murit. Liniștit. Singură. În mica ei cameră au amuțit chiar și ceasurile.

Albert a murit șapte ani mai târziu. Pe biroul său au găsit o fotografie veche: o femeie cu ochi triști și un baston. Pe verso – doar trei cuvinte:

„Meine einzige Gleichung” — „Singura mea ecuație”…