$$$

 Ioan Marinescu are 78 de ani și stă la masa din bucătărie, privind calendarul de pe perete. E un calendar mare, cu pătrățele pentru fiecare zi. Și fiecare zi are un X mare desenat cu marker roșu.

1 ianuarie - X roșu.

2 ianuarie - X roșu.

3 ianuarie - X roșu.

Toate zilele din ianuarie - X roșu.

Toate zilele din februarie - X roșu.

Martie, aprilie, mai, iunie, iulie - toate cu X roșu.

Astăzi e 15 august. Ioan ia markerul roșu și desenează un X peste 15 august. Apoi numără.

227 de zile. 227 de X-uri roșii.

227 de zile de când nu i-a văzut pe nepoții săi - Vlad (10 ani) și Emma (7 ani).

Ioan a început să marcheze zilele în ianuarie. Nu ca să numere cât timp a trecut. Ci ca să le arate nepoților, când îi va vedea din nou: "Vedeți? Atâtea zile am așteptat să vă văd!"

Dar 227 de zile au trecut. Și încă nu i-a văzut.

Pentru că fiul său, Bogdan, nu îl lasă.

Ioan își amintește ultima dată când i-a văzut. 31 decembrie 2024, Revelion. Fusese invitat la Bogdan acasă - prima invitație în șase luni.

Venise cu cadouri pentru copii. Vlad primise o mașinuță teleghidată. Emma o păpușă mare.

Copiii fuseseră fericiți. "Bunicule! Mulțumim!"

Se jucaseră împreună. Ioan îi învățase pe Vlad cum să controleze mașinuța. O citise Emmei o poveste.

Totul fusese perfect. Până la ora 22:00.

Atunci, Vlad întrebase: "Bunicule, când vii din nou?"

"Când vrea tatăl vostru, dragul meu."

Vlad se întorsese spre Bogdan. "Tati, bunicul poate să vină mâine?"

Bogdan ezitase. "Mâine nu, Vlad. Avem program."

"Și poimâine?"

"Vlad, nu acum. Discutăm altă dată."

Ioan intervenise: "Bogdan, poate putem stabili un program? Să vin o dată pe săptămână? Sau o dată la două săptămâni?"

Bogdan îl luase deoparte. Vorbiseră în bucătărie.

"Tată, despre asta voiam să vorbesc. Gabriela și cu mine am discutat. Simțim că vizitele tale sunt... prea frecvente."

"Prea frecvente? Vin o dată la câteva luni!"

"Da, dar când vii, stai ore întregi. Și copiii se atașează. Și apoi când pleci, Emma plânge. Vlad întreabă constant când vii din nou. Creează instabilitate emoțională."

"Bogdan, e normal ca nepoții să se atașeze de bunic!"

"Da, dar intensitatea e problematică. Terapeuta copiilor a sugerat că poate ar fi mai bine să reducem contactul cu persoane externe."

"Persoane externe? Sunt bunicul lor!"

"Știu, tată. Dar din perspectiva stabilității emoționale, ești totuși o prezență externă față de nucleul familial - eu, Gabriela, copiii."

"Bogdan, copiii au nevoie de bunici..."

"Au nevoie de stabilitate, tată. Și terapeuta spune că vizite sporadice urmată de luni de absență creează pattern de abandonament."

"Dar nu ar crea abandonament dacă m-ai lăsa să vin regulat!"

"Sau nu ar crea deloc dacă nu ai veni. Copiii s-ar obișnui cu absența și nu ar mai aștepta."

Ioan încremenise. "Vrei ca ei să se obișnuiască cu absența mea?"

"Vreau ca ei să fie stabili emoțional. Și dacă asta înseamnă mai puțin contact cu tine, atunci da."

"Pentru cât timp?"

"Nu știu, tată. Terapeuta sugerează pauză de cel puțin șase luni. Apoi reevaluăm."

"Șase luni? Bogdan, ei sunt mici! În șase luni, Emma o să uite cine sunt!"

"Dacă uită, înseamnă că așa e mai bine pentru dezvoltarea ei."

Ioan plecase atunci. Fără să mai vadă copiii. Nu putea să le spună la revedere știind că nu îi va vedea șase luni.

Asta fusese 31 decembrie. Acum e 15 august. Nu șase luni. Șapte luni și jumătate.

Ioan a așteptat șase luni cum i-a spus Bogdan. În iunie, a sunat.

"Bogdan, au trecut șase luni. Pot să îi văd pe copii?"

"Tată, terapeuta a recomandat să extindem pauzul. Copiii merg foarte bine acum. Sunt stabili. Nu vreau să rischez să deranjez asta."

"Cât să mai extind?"

"Nu știu. Poate încă șase luni?"

"BOGDAN! Asta e un an întreg!"

"Dacă asta e ce e nevoie pentru sănătatea lor mentală, atunci da."

"Sau poate tu nu vrei să mă vezi și folosești terapeuta ca scuză!"

"Nu e scuză, tată! E recomandare profesională! Dar dacă tu vrei să pui sănătatea ta emoțională înaintea nepoților tăi, spune clar!"

Ioan nu mai răspunsese. Închisese.

De atunci, încă două luni. 227 de zile total.

Ioan privește calendarul. Fiecare X roșu e o zi pierdută. O zi în care Vlad a crescut fără el. O zi în care Emma a uitat puțin câte puțin cine e bunicul.

Ia telefonul. Deschide Facebook. Bogdan postează regulat. Poze cu copiii.

Vlad la fotbal. Emma la dans. Vlad la ziua unui prieten. Emma la grădiniță.

Viață normală. Fără bunic.

În poza de săptămâna trecută, Vlad stă cu alți bunici - părinții Gabrielei. Bunicii "buni". Cei care sunt permisi.

Caption: "Vlad se bucură de timpul petrecut cu bunicii! ❤️"

Ioan nu e menționat. Nu e etichetat. Nu există.

În comentarii, cineva întreabă: "Și celălalt bunic?"

Gabriela răspunde: "Din păcate nu e în viața lor acum. Dar Vlad are bunicii de care are nevoie!"

Ioan citește comentariul de 20 de ori. "Nu e în viața lor." Ca și cum ar fi mort. Sau ar fi dispărut de bunăvoie.

Nu. E exclus. De propriul fiu. "Pentru sănătatea mentală a copiilor."

Ioan închide Facebook. Deschide WhatsApp. Grupul familial "Familia Marinescu" - el, Bogdan, Gabriela.

Ultimul mesaj e de la Ioan, din iunie: "Bogdan, pot să îi văd pe copii?"

Seen de Bogdan și Gabriela. Niciun răspuns.

Ioan scrie mesaj nou: "Bogdan, Gabriela, sunt 227 de zile. Vă rog. Pot să îi văd măcar o oră?"

Trimite. Seen imediat. Niciun răspuns.

După o oră, scrie din nou: "Nu pentru mine. Pentru ei. Sunt bunicul lor."

Seen. Niciun răspuns.

După încă o oră: "Vă rog."

Seen. Niciun răspuns.

Seara, Bogdan blochează pe Ioan din grup. Ioan primește notificare: "Nu mai faci parte din acest grup."

Ioan încearcă să sune. Numărul lui Bogdan - blocat. Numărul Gabrielei - blocat.

Complet tăiat.

A doua zi, Ioan merge la casa lui Bogdan. E duminică, ora 10:00. Știe că sunt acasă.

Sună la interfon. Niciun răspuns.

Sună din nou. Niciun răspuns.

Așteaptă afară. Poate ies. Poate vede copiii.

La ora 12:00, vede prin geam - Bogdan, Gabriela, copiii pregătindu-se să plece. Probabil la restaurant.

Ies din bloc. Ioan se apropie. "Bogdan!"

Bogdan îl vede. Expresia lui se schimbă - de la normal la furie. "Tată, ce faci aici?"

"Am venit să îmi văd nepoții."

"Ai venit neanunțat! După ce te-am blocat! Asta e hărțuire!"

"Nu e hărțuire! Sunt bunicul lor!"

Vlad și Emma îl recunosc. "Bunicule!" strigă Vlad.

Se grăbește spre Ioan. Emma la fel.

Bogdan îi oprește. "Vlad! Emma! În mașină! Acum!"

"Dar tati, e bunicul!"

"AM SPUS ÎN MAȘINĂ!"

Copiii, speriați de tonul lui, merg la mașină.

Bogdan se apropie de Ioan. Șoptește furios: "Dacă mai vii o dată neanunțat, sun poliția. Și depun ordin de restricție. Ai înțeles?"

"Bogdan, te rog..."

"Ai înțeles?"

"Da."

"Bine. Și să știi - terapeuta a recomandat pauză indefinită acum. Pentru că comportamentul tău de stalking creează anxietate la copii."

"Eu nu fac stalking! Vreau doar să îmi văd nepoții!"

"Nu mai sunt nepoții tăi. Nu legal. Nu emoțional. Ai fost exclus. Acceptă."

Urcă în mașină. Pleacă.

Ioan rămâne pe stradă. Vlad se uită pe geam înapoi. Agită mâna. Ioan agită înapoi. Apoi mașina dispare.

Acasă, Ioan ia markerul. Pune X roșu pe 16 august. Apoi numără.

228 de zile.

Se gândește: câte zile pot trece? 300? 500? 1000?

Când se termină? Când Vlad e adult? Când Emma e la facultate? Niciodată?

Nu știe.

Dar continuă să marcheze. Pentru că asta e tot ce mai poate face. Numărarea zilelor pierdute.

În septembrie, e ziua lui Vlad - 11 ani. Ioan cumpără cadou. O joacă LEGO, 300 lei. Îl trimite prin poștă.

Pachetul e returnat. "Refuzat de destinatar."

În octombrie, e ziua Emmei - 8 ani. Ioan cumpără păpușă. O trimite. Returnat. "Refuzat."

În noiembrie, Ioan se îmbolnăvește. Pneumonie. Spital 12 zile. Nu anunță pe Bogdan. Ce rost are?

Când e externat, ia markerul. Marchează toate zilele din spital. X roșu. X roșu. X roșu.

Acum, în decembrie, sunt 350 de zile. Aproape un an.

Ioan privește calendarul plin de X-uri roșii. Fiecare X e o zi fără Vlad și Emma. Fiecare X e o zi când ei au uitat puțin câte puțin.

Și Ioan realizează: poate nu vor mai exista zile fără X.

Poate calendarul va fi plin de X-uri roșii pentru totdeauna.

Până când Vlad și Emma nu își vor mai aminti că au un bunic.

Până când Ioan devine o amintire vagă. "Cred că aveam un bunic odată. Nu mai știu cum arăta."

A învățat că poți fi exclus din viața nepoților nu pentru că ai făcut ceva rău.

Ci pentru că terapeuta copilului a decis că "prezența externă creează instabilitate."

Că "pauză de șase luni" poate deveni "pauză indefinită" fără explicație.

Că "hărțuire" poate însemna orice - inclusiv a veni să îți vezi nepoții.

Și că nu ai drept legal. Bunicii nu au drepturi. Doar părinții decid. Și dacă părintele decide "nu", atunci nu.

Indiferent de X-uri roșii pe calendar.

Indiferent de zile numărate.

Indiferent de iubire.

Ioan ia markerul. Pune X roșu pe ziua de astăzi.

351.

Și continuă să numere.