$$$

 — De ce nu avem părinți?, întrebă Andrei cu voce tremurândă. Toți ceilalți copii au părinți care îi iubesc.

— Nu știu, dragul meu… Dar eu sunt aici pentru voi. Și într-o zi, toate sacrificiile noastre vor da roade, răspunse Ana, strângându-i în brațe.

Pe drum spre școală, copiii se uitau cu jind la colegii lor cu haine noi și ghiozdane colorate.

— Uitați-vă la ei, spuse Radu printre dinți. Ei nu știu ce înseamnă să nu ai nimic. Noi apreciem tot ce primim.

— Și totuși… ei ne privesc cu dispreț, murmura Maria.

— Nu contează, spuse Ana, care îi urmărea de la fereastră. Lecția noastră e să fim recunoscători pentru ceea ce avem.

La școală, colegii râdeau de hainele lor rupte și de sandalele uzate.

— Uite la Maria… iar poartă haine rupte!, chicoti o fată din clasă.

— E doar o haină, nu o persoană, șopti Maria, încercând să nu plângă.

— Hai, Maria, nu te supăra, zise Radu. Noi știm ce înseamnă să nu ai părinți. Într-o zi, vom fi mai mari și mai puternici decât ei.

În pauză, Andrei observă un coleg care primea un sandviș mare fără să mulțumească.

— Uite ce primește Ionuț și nu spune mulțumesc, spuse el, arătând micul sandviș.

— Noi am primit doar o felie de pâine, dar suntem recunoscători, adăugă Maria.

— Exact, spuse Ana. Recunoștința vă va face mai bogați decât oricine care primește totul fără să mulțumească.

După școală, copiii se întorceau acasă cu haine ude și picioarele reci.

— Bunico, azi am învățat o poezie pentru doamna învățătoare, spuse Ioana cu timiditate.

— Bravo, scumpo! Știu că e greu, dar efortul vostru contează mai mult decât orice haină sau ciocolată, răspunse Ana.

În serile lungi, copiii reparau hainele rupte.

— Andrei, vezi? Această haină nu mai are găuri. Acum poți să o porți mâine la școală, spuse Maria.

— Mulțumesc, Maria. Bunico, de ce trebuie să muncim atât?, întrebă Andrei, oftând.

— Pentru că fiecare efort contează, răspunse Ana. Fiecare bănuț, fiecare lecție și fiecare sacrificiu vă va da șansa să fiți cine vreți voi în viață.

O iarnă au stat zile întregi fără lemne și cu soba aproape goală.

— Bunico… mi-e frig, șopti Maria, tremurând sub pătură.

— Și mie…, adăugă Mihai, încercând să se încălzească lângă soră-sa.

— Haideți să ne strângem aproape și să spunem o poveste. Vă va încălzi și sufletele, zise Ana.

Uneori, copiii se certau între ei din cauza puținului mâncat sau a hainelor prea mici.

— Maria, iar ai luat ultima bucată de pâine!, spuse Radu.

— Eu doar am vrut să nu rămân fără nimic!, răspunse Maria plângând.

— Să împărțim, spuse Bunica Ana, intervenind. Nu e nevoie să vă certați. Suntem o familie, iar împărțirea ne face mai puternici.

Într-o zi, Andrei observa un coleg cu jucării noi:

— Uite, Andrei, colegul nostru are un ghiozdan nou, dar nu știe să prețuiască nimic, spuse Radu.

— Da… Noi avem puțin, dar suntem recunoscători pentru tot ce avem, adăugă Maria.

— Exact, spuse Ana. Invidia nu ajută. Important e să apreciem ceea ce avem și să muncim pentru ce ne dorim.

În serile lungi, copiii visau la viitor:

— Bunico, când vom fi mari, vom avea și noi case mari și mâncare bună?, întrebă Ioana cu ochii strălucind.

— Poate… Dar ceea ce contează cu adevărat este să aveți inimile mari și să fiți buni. Tot ce este material poate fi pierdut, dar bunătatea și recunoștința rămân, răspunse Ana.

Ani mai târziu, copiii au crescut și s-au reunit în curtea bunicii. Casa fusese renovată, iar grădina înflorea.

— Bunico, ți-am adus flori din oraș!, spuse Ioana, întinzându-i un buchet mare.

— Și eu am adus ceva pentru tine, zise Mihai. Vezi, tot ce ai sacrificat pentru noi nu a fost în zadar.

— Dragii mei… tot ce am făcut a meritat fiecare clipă. Voi ați crescut mari și frumoși, și acum casa asta e plină de iubire și recunoștință, răspunse Bunica Ana, cu ochii plini de lacrimi și bucurie.

Râsetele și poveștile umpleau curtea casei, iar copiii deveniți adulți înțelegeau mai mult ca niciodată sacrificiile și iubirea care i-au format.