$_$

 Aurelia Dumitru are 75 de ani și stă în fața vitrinei magazinului "Zara Kids" din Baneasa Shopping City. E sâmbătă după-amiază, ora 15:00, magazinul e plin de familii.

În vitrină vede o jachetă pentru copii - albastră, cu fermoar argintiu, glugă cu blană artificială. Costă 299 de lei. Perfect pentru Darius, strănepotul ei de 6 ani.

Aurelia nu l-a mai văzut pe Darius de opt luni. Locuiește cu mama lui, Cristina (nepoata Aureliei), în același cartier - la 15 minute cu autobuzul. Dar opt luni. Niciun apel. Nicio vizită.

Aurelia intră în magazin. O vânzătoare tânără, înaltă, machiată perfect, vine spre ea.

"Bună ziua! Cu ce vă pot ajuta?"

"Aș vrea să văd jacheta din vitrină. Cea albastră pentru copii."

"Desigur! Ce mărime?"

"Pentru un băiat de 6 ani."

Vânzătoarea aduce jacheta. Aurelia o atinge cu grijă. E frumoasă. Caldă. Darius ar arăta minunat în ea.

"Costă 299 lei", spune vânzătoarea.

Aurelia calculează mental. Pensia ei e 1.800 lei. Chirie 650 lei. Utilități 250 lei. Medicamente 300 lei. Mâncare 500 lei. Îi rămân 100 lei pentru urgențe.

299 lei înseamnă aproape trei luni de economii stricte. Înseamnă să mănânce mai puțin. Să nu cumpere medicamentele mai scumpe. Să economisească la tot.

Dar e pentru Darius. Pentru strănepotul ei care nu îl mai văzuse de opt luni.

"O iau", spune Aurelia.

"Perfect! O înfășor?"

"Da, vă rog."

Plătește. 299 lei. Mâna îi tremură când scoate bancnotele din portofel. Vânzătoarea îi dă pachetul elegant, cu panglică.

"Cadou pentru nepot?" întreabă zâmbind.

"Strănepot", corectează Aurelia. "Băiețelul meu special."

Acasă, Aurelia scrie mesaj Cristinei pe WhatsApp:

"Cristina, dragă, am cumpărat o jachetă pentru Darius. E foarte frumoasă. Pot să vin să i-o dau?"

Cristina răspunde după o oră: "Bunico, ce ai făcut? Nu trebuia să cheltuiești bani!"

Aurelia: "Vroiam să îl văd pe Darius. Sunt opt luni..."

Cristina: "Știu, bunico, îmi pare rău. A fost nebunie. Muncă, școală, activități. Dar promit că ne vedem curând!"

Aurelia: "Pot să vin mâine? Duminică?"

Cristina: "Mâine avem ziua unui prieten. Darius e invitat la petrecere. Suntem ocupați toată ziua."

Aurelia: "Și în săptămână?"

Cristina: "Săptămâna viitoare Darius are fotbal luni, piscină miercuri, engleză joi. E program încărcat. Dar te anunț eu când putem!"

Aurelia: "Bine. Te aștept."

Nu mai primește niciun mesaj.

Duminică, Aurelia stă acasă cu pachetul pe masă. Jacheta frumos împachetată, cu panglică. Așteptând.

Luni. Marți. Miercuri. Niciun mesaj de la Cristina.

Joi, Aurelia scrie: "Cristina, cum e Darius? Îmi e dor de el."

Cristina: "E bine, bunico! Crește mare! E super ocupat cu activitățile."

Aurelia: "Pot să vin sâmbăta asta?"

Cristina nu răspunde toată ziua. Seara: "Bunico, sâmbăta mergem la Brașov. City break familial. Ne întoarcem duminică seara."

Aurelia: "Și duminică seara pot să vin?"

Cristina: "O să fie obosiți de drum. Poate săptămâna viitoare?"

Săptămâna viitoare devine două săptămâni. Două săptămâni devin trei.

Jacheta stă pe masă, în pachet.

În noiembrie, Aurelia vede pe Facebook (pe care tocmai a învățat să îl folosească) poze noi postate de Cristina. Darius la ziua unui prieten. Darius la parc. Darius la McDonald's cu bunicii paterni.

Bunicii paterni - părinții soțului Cristinei - apar în 8 din 10 poze. Îl țin în brațe pe Darius. Se joacă cu el. Râd.

Aurelia realizează. Nu e că Cristina nu are timp pentru familie. E că nu are timp pentru EA.

Scrie un mesaj: "Cristina, văd pe Facebook că vă vedeți des cu ceilalți bunici. De ce eu nu pot să îl văd pe Darius?"

Cristina răspunde după ore: "Bunico, ei locuiesc la 5 minute. E mai convenabil. Tu ești mai departe."

Aurelia: "Sunt la 15 minute cu autobuzul. Pot veni oricând."

Cristina: "Știu, bunico, dar cu ei e mai simplu. Au mașină. Ne iau, ne aduc. Și ne ajută cu multe."

Aurelia: "Eu pot ajuta și eu..."

Cristina: "Bunico, tu ai 75 de ani. Nu poți să alergi după un copil de 6 ani. E prea energic. E nevoie de oameni mai tineri."

Aurelia simte cuțitul. "Prea bătrână" pentru propriul strănepot.

"Înțeleg", scrie. "Dar măcar pot să îi dau jacheta?"

Cristina: "Sigur! Când am timp, trecem pe la tine să o luăm!"

"Când?" întreabă Aurelia.

"Curând!" răspunde Cristina.

Curând nu vine niciodată.

În decembrie, e sărbătoarea școlii lui Darius. Cristina postează poze. Darius într-un costum de om de zăpadă, pe scenă. Aplauze. Familia aplaudă din sală.

În poze sunt: Cristina, soțul, bunicii paterni, mătuși, unchi.

Aurelia nu știa de sărbătoare. Nu a fost invitată.

Comentează pe Facebook: "Ce frumos! Îmi pare rău că am ratat! Nu știam!"

Cristina răspunde public: "Bunico, a fost anunț de ultima clipă! N-am vrut să te deranjăm să vii!"

"Să mă deranjeze" să îl văd pe strănepotul ei.

Aurelia șterge Facebook-ul. E prea dureros.

În ianuarie, jacheta încă stă pe masă. Trei luni. Aurelia o privește zilnic. Reprezintă 299 lei - bani pe care și-i permitea greu. Reprezintă iubire. Și reprezintă respingere.

Decide. Ia jacheta și merge la magazin.

"Bună ziua, aș vrea să returnez jacheta asta."

Vânzătoarea verifică. "A fost cumpărată în octombrie. Au trecut trei luni. Nu mai putem returna."

"Vă rog... nu a fost purtată niciodată. E în ambalaj original."

"Îmi pare rău, doamnă. Politica magazinului - returnări în 30 de zile."

Aurelia pleacă cu jacheta. Merge la un magazin de consignație "Second Hand Lux".

"Cât pot să iau pe jacheta asta? E nouă, din Zara, 299 lei."

Proprietarul verifică. "Vă dau 80 de lei."

"Dar e nouă! Costă 299!"

"Doamnă, asta e prețul pentru second-hand. Luați sau lăsați?"

Aurelia ia cei 80 de lei. Din 299, recuperează 80. Pierdere de 219 lei. O lună de mâncare.

Cu banii, cumpără medicamente pe care le amânase trei luni.

Acasă, plânge. Nu pentru bani. Ci pentru ce reprezintă banii ăia. Iubire respinsă, transformată în 80 de lei.

În februarie, e ziua lui Darius - 7 ani. Aurelia vede pe Facebook (deși promisese că nu mai intră) - petrecere mare. Zeci de copii. Mascotă. Tort enorm. Cadouri.

Aurelia nu e invitată. Nu e anunțată. Află de pe Facebook.

Scrie Cristinei: "Cristina, era ziua lui Darius. Puteam măcar să știu? Să îi trimit ceva?"

Cristina: "Bunico, a fost petrecere pentru copii. Părinți și bunici apropiați. Nu voiam să te deranjăm să vii până aici pentru o petrecere zgomotoasă."

Aurelia: "Nu mă deranjează. E strănepotul meu."

Cristina: "Știu, bunico, dar înțelege - e diferit. Bunicii lui petrec timp constant cu el. Tu... ei bine... ești mai distantă. Darius nu te cunoaște foarte bine. S-ar simți incomod."

Aurelia citește mesajul de cinci ori. "Nu te cunoaște foarte bine." Strănepotul ei, pe care l-a ținut în brațe când era bebeluș. Căruia i-a cântat. Pe care l-a dus la parc.

Dar opt luni (acum zece luni) de absență l-au transformat într-un străin.

"Înțeleg", scrie Aurelia. Nu mai zice nimic.

În martie, Cristina scrie dintr-o dată: "Bunico, am nevoie de un favor urgent! Poți să ai grijă de Darius vineri, de la 15:00 la 19:00? Ne-a picat bona și avem un eveniment important!"

Aurelia citește mesajul. Zece luni fără să o lase să îl vadă. Și acum - cerere de bonă gratuită.

Răspunde: "Cristina, tu mi-ai spus că sunt prea bătrână să alerg după un copil de 6 ani. Acum are 7. E și mai energic. Nu cred că pot."

Cristina: "BUNICO! E urgență! Chiar am nevoie!"

Aurelia: "Și eu am avut nevoie să îl văd zece luni. Dar tu nu ai avut timp. Acum, când tu ai nevoie, dintr-odată eu sunt utilă?"

Cristina: "Nu pot să cred că ești atât de egoistă! Familie se ajută!"

Aurelia: "Ai dreptate. Familia se ajută. Dar eu nu mai sunt familie pentru tine decât când îți trebuie bonă gratuită. În rest, sunt 'prea bătrână', 'prea departe', 'prea incomodă'."

Cristina: "WOW. Bine. Am înțeles mesajul. O să ne descurcăm."

Aurelia: "Mult succes."

Nu mai vorbesc o lună.

În aprilie, e Paștele. Aurelia stă singură în apartament. Face un ou roșu pentru ea. Mănâncă cozonac de la magazin.

Pe Facebook (deși promisese că nu mai intră), vede: Cristina, soțul, Darius, bunicii paterni - masă festivă, ouă colorate, miel, salate. Familie fericită.

Un comentariu de la Cristina: "Paște binecuvântat alături de cei dragi! ❤️🐣"

Cei dragi. Categoria din care Aurelia a fost exclusă.

În mai, Aurelia se îmbolnăvește - infecție urinară. Stă în pat patru zile. Nu anunță pe nimeni. De ce? Ca să audă "bunico, nu pot veni, am treabă"?

Vecina, doamna Popa, o ajută. Îi cumpără medicamente. Îi face supă.

În iunie, Aurelia ia o decizie. Șterge Facebook-ul permanent. Blochează numărul Cristinei pe telefon. Nu complet - doar notificările. Ca să nu mai aștepte mesaje care nu vin.

În iulie, merge la biserică. Discută cu preotul.

"Părinte, am o întrebare. Dacă iubești pe cineva - familie, copii, nepoți - dar ei nu te iubesc înapoi... ce faci?"

Preotul o privește cu milă. "Doamnă Aurelia, iubirea adevărată nu așteaptă reciprocitate. Dar iubirea de sine e la fel de importantă. Nu puteți să vă chinuiți sufletul așteptând iubire de la cei care nu o pot sau nu vor să o dea."

"Deci renunț?"

"Nu renunțați la iubire. Renunțați la așteptare. Iubiți-i în inima dumneavoastră, dar trăiți pentru dumneavoastră."

Aurelia înțelege.

Acum, în octombrie, Aurelia trăiește liniștită. Nu mai verifică telefonul obsesiv. Nu mai așteaptă mesaje de la Cristina. Nu mai cumpără cadouri pe care nu le va da niciodată.

A învățat că poți să iubești pe cineva care nu te iubește înapoi. Dar nu poți trăi pentru ei.

Că 299 de lei pot cumpăra o jachetă frumoasă, dar nu pot cumpăra timp cu cei care nu vor să îl petreacă cu tine.

Că bunicii sunt împărțiți în categorii - "convenabili" și "inconvenienți". Cei convenabili au mașini, bani, energie. Cei inconvenienți sunt bătrâni, săraci, departe.

Și că cel mai dureros lucru nu e să fii uitat.

E să fii amintit doar când ești util. Și uitat când ești doar tu.