$$$

 Învățătoarea din Crasna Moldovei desenează în fiecare noapte pe tablă portrete ale copiilor care nu mai vin la școală, iar dimineața portretele dispar – dar copiii se întorc.

Școala avea șapte elevi când am ajuns ca profesor de sprijin. Din douăzeci și trei câți fuseseră în septembrie.

— Pleacă cu părinții la muncă în străinătate, mi-a explicat doamna Maria, învățătoarea de șaizeci și doi de ani. Sau abandonează pentru muncile câmpului.

Într-o noapte, am uitat ceva în clasă. Când am intrat, doamna Maria desena pe tablă cu creta. Un portret perfect al Mihaelei, o fetiță care abandonase școala cu o lună în urmă.

— Ce faceți?

— Îi chem înapoi, a spus simplu, continuând să deseneze.

— Cum adică?

— Am descoperit ceva acum zece ani. Dacă desenez un copil care a abandonat și las portretul peste noapte, dimineața desenul dispare și copilul revine.

— E imposibil.

— Mihaela va fi aici mâine. Vei vedea.

A doua zi, Mihaela era în bancă. Murdară, obosită, dar prezentă.

— De ce ai venit? am întrebat-o.

— Am visat-o pe doamna învățătoare. Îmi spunea că mă așteaptă. M-am trezit și am fugit de-acasă.

În următoarele nopți, am urmărit-o pe doamna Maria. Desena câte un copil, cu detalii perfecte. Dimineața, tabla era curată și copilul apărea.

— Cum faceți asta?

— Nu știu exact. Dar funcționează doar dacă îi iubesc cu adevărat. Dacă desenez mecanic, nu se întâmplă nimic.

Mi-a arătat un caiet. Sute de portrete, schițe, studii.

— Pe ăștia i-am adus înapoi în zece ani. Unii de mai multe ori.

— Dar părinții? Nu se supără că vin la școală?

— Unii da. Vin și-i iau iar. Eu îi desenez iar. E un război tăcut între mine și sărăcie.

Într-o zi, tatăl Mihaelei a venit furios.

— Iar ai venit la școală! Te bat!

— Nu o bate, am intervenit eu.

— Ce te bagi? Trebuie la câmp!

Doamna Maria s-a apropiat. L-a privit lung. Apoi a început să-l deseneze pe tablă. Pe el, copil.

— Ce faci acolo? a întrebat el nervos.

— Te desenez cum erai la șapte ani. Când veneai cu drag la școală. Când învățătoarea de-atunci, mama mea, te învăța să citești.

Bărbatul s-a albit.

— Tanti Ileana era mă-ta?

— Da. Și mi-a lăsat darul. Să-i aduc pe copii înapoi. Cum te-a adus pe tine de atâtea ori.

— Eu am abandonat în clasa a patra...

— Și mama te-a desenat în fiecare noapte trei luni până ai revenit. Ai terminat opt clase datorită ei.

Bărbatul a început să plângă.

— Îmi pare rău. Mihaela poate veni. Să nu ajungă ca mine.

După ce-a plecat, am întrebat-o:

— Chiar mama dumitale făcea asta?

— Nu. Mama era cusătoreasă. Dar el trebuia să creadă în ceva mai mare ca să-și lase copilul la școală.

Luna trecută, doamna Maria s-a îmbolnăvit. Cancer pancreatic, fază terminală.

— Cine va desena copiii? am întrebat-o plângând.

— Tu. Te-am învățat tot ce știu.

— Dar eu nu am darul!

Mi-a luat mâna și mi-a pus creta în ea.

— Darul nu e în cretă. E în dragostea pentru ei. Desenează cu inima, nu cu mâna.

După ce-a murit, am încercat. Prima dată, nimic. A doua, la fel.

Apoi mi-am amintit de Ionuț, un băiat care abandonase pentru că părinții îl băteau. L-am desenat plângând, amintindu-mi cât de mult își dorea să învețe.

Dimineața, portretul dispăruse. Și Ionuț era în clasă.

— Am visat-o pe doamna Maria, a spus. Mi-a spus că altcineva mă cheamă acum.

Acum desenez în fiecare noapte. Nu toți revin. Dar unii da.

Pe tabla de onoare am pus poza doamnei Maria. Sub ea scrie: „Învățătoarea care desena drumul înapoi spre școală."

Iar eu continui. Cu creta în mână și copiii în inimă. Pentru că educația, ca și dragostea, găsește căi imposibile să ajungă la cei care au nevoie.