$$$

 — Oprește-te. N-o aduci aici, ai înțeles? Pisicile murdăresc, lasă păr peste tot, și n-am de gând să spăl canapeaua din două în două zile.

— Dar o s-o îngrijesc eu! Promit! — Lina s-a întors, cu ochii mari, umezi.

— Nu, Lina. Nici vorbă.

Tăcerea s-a așternut grea. Fetița a mușcat din buza de jos, încercând să-și țină lacrimile. Apoi s-a întors din nou la fereastră. Pisica plecase.

În acea seară, Lina n-a vrut să mănânce. A învârtit lingura în supă, fără chef.

— E doar o pisică, dragă. Nu mai fi așa supărată. — Mama încerca să pară blândă, dar vocea ei trăda oboseala.

— Tu nu înțelegi… — a spus Lina încet. — Poate n-are pe nimeni.

— Sunt sigură că are. Sau o va lua altcineva.

— N-o va lua nimeni, mami. Nimeni nu se oprește pe strada asta când plouă.

Ana n-a răspuns. Doar a privit în farfuria ei, simțind o ușoară înțepătură de vinovăție.

A doua zi, când Lina s-a întors de la școală, a găsit-o pe aceeași pisică ascunsă în cutia poștală din curte. Tremura și scotea un mieunat slab.

— Oh, micuțo… — a șoptit Lina. — Ți-e frig, nu-i așa?

S-a uitat în jur. Mama nu era acasă. Cu inima bătându-i tare, a ridicat pisica și a dus-o în camera ei. A înfășurat-o într-un prosop moale și i-a dat lapte dintr-o cană mică.

Pisica a început să toarcă. Lina a zâmbit pentru prima dată în două zile.

— O să te cheme Mimi, bine? — a spus ea, mângâind-o ușor pe cap. — Promit că o să te ascund până când mami o să te placă și ea.

Dar seara, mama a deschis ușa camerei și a încremenit.

— Lina! Ce e asta?!

Fetița s-a ridicat speriată, strângând pisica la piept.

— Te rog, mami! E doar până se face bine! E slabă și udă și… și n-are pe nimeni!

— Ți-am spus clar! — vocea Anei a fost tăioasă. — N-o vreau în casă!

Pisica a sărit din brațele Linei și s-a ascuns sub pat.

— Mami, nu o da afară! — a strigat Lina, iar lacrimile i-au izbucnit. — Te rog, o iubesc deja!

— Lina, destul! Mizerie, păr, zgârieturi pe mobilă — știi foarte bine de ce nu vreau animale!

— Dar tu ai avut un câine când erai mică! Bunica mi-a spus! — a izbucnit Lina. — Și îl iubeai!

Ana a tăcut o clipă. Ochii i s-au înmuiat.

— Da… dar nu e același lucru…

Lina s-a aplecat, tremurând.

— Atunci măcar las-o în garaj. Nu trebuie să intre în casă. O să-i duc eu mâncare.

— Lina…

— Te rog. — Vocea ei era o șoaptă plină de rugăminte. — Doar o noapte.

Ana a oftat adânc.

— Bine. O noapte. Dar mâine o ducem la adăpost, ai înțeles?

Lina a dat din cap, fără să mai spună nimic. Știa că mama nu glumește.

Noaptea, Ana nu a putut dormi. De afară se auzea un mieunat subțire, ca un plânset. A ieșit în garaj și a văzut pisica adormită pe o pătură, iar lângă ea — Lina, adormită și ea, cu mâna sprijinită pe blana caldă a animalului.

Ana a zâmbit fără să vrea. O căldură ciudată i-a umplut pieptul.

Dimineața, când Lina s-a trezit, mama stătea în ușă cu o ceașcă de cafea.

— Ei, micuțo… pare că te-ai cam lipit de noi, nu? — a spus ea, privind pisica.

Lina a tresărit.

— O s-o ducem la adăpost? — a întrebat cu voce stinsă.

Ana a zâmbit ușor.

— Poate… nu azi. Să vedem cum se poartă.

Ochii Linei s-au luminat ca niște stele.

— Serios?! O putem păstra?

— Nu promit nimic. Dar… dacă o îngrijești cu adevărat și n-o lași să facă mizerie, poate… da.

Lina a sărit și și-a îmbrățișat mama.

— Promit! O să fie cea mai cuminte pisică din lume!

Ana a râs.

— Sper că și tu o să fii la fel.

Și în timp ce Lina râdea, pisica torcea liniștită între ele, ca și cum ar fi știut că își găsise, în sfârșit, locul.