$$$

 „Frate, iartă-mă.

Dacă într-o zi nu mai apuc să-ți spun, să știi că n-a fost vina ta, ci a mea.

Te-am pierdut din mândrie.

Cu dragoste, Victor.”

Am coborât cu scrisoarea în mână.

— Mamă, ce e asta?

Ea a încremenit.

— De unde ai luat-o?

— Din pod. Cine e Victor?

— Nu contează.

— Cum să nu conteze?! E unchiul meu, nu-i așa?

A tăcut.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Da… e fratele tatălui tău.

— Și de ce nu l-am văzut niciodată?

— Pentru că uneori, Mara, oamenii se pierd. Și e mai ușor să trăiești cu golul decât să-l redeschizi.

— Nu. Nu e mai ușor. E doar mai laș.

M-am ridicat și am ieșit.

N-am suportat să o aud justificând tăcerea.

A doua zi, am căutat numele „Victor C.” pe internet.

Am găsit o adresă într-un oraș la o oră distanță.

Am plecat fără să-i spun mamei.

Când am ajuns, am bătut la ușă.

Mi-a deschis un bărbat în vârstă, cu părul alb, ochii adânci și un zâmbet tremurat.

— Da?

— Sunteți domnul Victor C.?

— Da… Cine ești?

— Mara. Fiica lui Ion.

Timpul s-a oprit.

L-am văzut alb la față, a dus mâna la gură și s-a sprijinit de ușă.

— Doamne… ești leit el…

— Am găsit scrisoarea dumneavoastră. Am vrut să știu adevărul.

A tăcut mult.

Apoi a spus încet:

— Intră.

Casa lui mirosea a vechi și a singurătate.

Pe perete, o poză cu el și tata, tineri, râzând.

— De ce nu v-ați împăcat? am întrebat.

A oftat.

— Pentru că am fost prost. Și mândru.

— Dar el vă iertase… am citit în scrisoarea de pe patul de spital.

— Prea târziu. N-am mai apucat să-i spun că și eu îl iertasem.

Lacrimile i-au căzut pe mâini.

— Știi ce e cel mai greu, Mara?

— Ce?

— Să trăiești cu un „iartă-mă” neterminat. Te roade până la os.

M-a privit apoi lung, ca și cum încerca să vadă în mine o fărâmă din fratele pierdut.

— Ai ochii lui. Aceeași blândețe.

Am plecat după două ore.

Dar ceva din mine s-a frânt.

Nu puteam să accept că două vieți s-au pierdut din cauza unui orgoliu.

Așa că, peste o săptămână, am mers la mama.

— Mamă, vreau să-l inviți pe Victor la noi.

— Ce?! Mara, nu!

— Ba da! A venit timpul să închidem rana asta.

— Eu nu pot.

— Atunci o s-o fac eu.

L-am sunat.

— Unchiule, mama împlinește azi 60 de ani. Vă rog, veniți.

— Mara… nu cred că m-ar primi.

— Nu veniți pentru ea. Veniți pentru tata.

Și a venit.

Când a intrat în curte, mama s-a oprit în loc.

S-a făcut albă la față.

— Ce cauți aici?

— Am venit… să-l văd pe fratele meu prin ochii fiicei lui.

Mara i-a făcut semn mamei să se așeze.

— Vă rog, amândoi. Doar cinci minute.

S-a lăsat o tăcere grea.

Apoi, el a spus:

— Ana, am fost un om rău. Mândria m-a orbit. Dar Ion nu merita să plece supărat.

— Știu, a spus mama tremurând.

— Nu cer nimic. Doar să-mi dai voie să aprind o lumânare la mormântul lui.

Mama a izbucnit în plâns.

— Trebuia să vii demult, Victor.

— N-am avut curaj.

S-a ridicat, s-au apropiat și s-au îmbrățișat.

Și pentru prima dată, după douăzeci de ani, curtea casei a fost plină de liniște adevărată.

După ce Victor a plecat, mama a spus încet:

— Ai avut dreptate, Mara. Tăcerea e o formă de lașitate.

— Nu, mamă. E o formă de durere. Dar azi ai învins-o.

Trei luni mai târziu, Victor a murit.

În buzunarul hainei lui, s-a găsit o scrisoare nouă:

„Am închis rana.

Mulțumesc, Mara.

Acum pot merge la fratele meu liniștit.”

💬Uneori, copiii trebuie să vindece ce părinții n-au știut să repare.

Pentru că iertarea nu se moștenește — se învață, când nu mai poți trăi cu tăcerea altora.