$$$

 Când mama și tata au murit într-un accident de mașină, Ana avea 19 ani.

Mihai, fratele ei, avea doar 8.

Rudele au zis că poate ar fi mai bine să-l ia cineva „cu experiență”.

Dar Ana a spus doar:

— Nu. E fratele meu. Eu am să-l cresc.

Au trăit greu.

Ana mergea la facultate ziua și lucra noaptea la un magazin.

Mihai mergea la școală și o aștepta seara cu o farfurie de ciorbă încălzită.

Într-o seară, când Ana a venit obosită, cu ochii roșii, Mihai i-a spus:

— Tu nu plângi niciodată, așa-i?

Ea a zâmbit.

— Nu am timp, puiule.

Anii au trecut.

Ana s-a sacrificat pentru el: haine, excursii, tot.

Niciun ban pentru ea, totul pentru fratele ei.

Când el a terminat liceul și a intrat la facultate, i-a cumpărat din economii un laptop vechi.

— N-avem bani de mai mult, i-a spus.

— E perfect, sora mea.

Dar ceva s-a schimbat.

La facultate, Mihai a început să o evite.

Să nu mai răspundă la mesaje.

Să spună că e ocupat.

Într-o seară, Ana a primit un mesaj scurt:

„Sunt la București. Nu mai pot veni acasă de sărbători.”

A rămas cu masa pregătită și două farfurii.

A mâncat singură. Fără lacrimi, ca de obicei.

Vecina i-a spus:

— Copiii cresc și uită.

— Nu-i așa, a răspuns Ana. Doar au nevoie de timp.

Au trecut cinci ani.

Ana n-a mai auzit de el.

Doar din poze de pe internet — costum, birou, viață nouă.

Nicio vorbă despre fata care l-a crescut.

Până într-o zi.

Un bărbat a bătut la ușă.

— Sora mea…

Ea s-a uitat lung, neîncrezătoare.

— Mihai?

El a izbucnit în plâns.

— Iartă-mă. N-am vrut să te uit. Am vrut doar să demonstrez că pot singur.

Ana i-a pus mâna pe obraz.

— Știu, Mihai. Dar eu n-am vrut să demonstrez nimic. Am vrut doar să fii bine.

S-au așezat la masă.

Aceeași masă veche, aceeași farfurie cu ciorbă.

— Ți-aduci aminte când ziceai că nu plâng niciodată?

— Da, sora mea.

— Poate ar trebui să încep acum.

Și pentru prima dată, a plâns.

Nu de tristețe. Ci de ușurare.

Când Mihai a plecat înapoi la București, a lăsat un bilet pe masă:

„N-ai fost doar sora mea. Ai fost mama, tată, tot.

Când am fost prea orb ca să văd, tu m-ai ținut în viață.

Te iubesc.

Fratele tău mic, care n-a uitat. Doar a întârziat.”

Ana a zâmbit, a pliat biletul și l-a pus în cartea ei preferată.

Apoi a șoptit:

— Eu ți-am spus, Mihai… nu am plâns niciodată degeaba.

💬 Unii oameni nu știu cât de mult au fost iubiți — până când e prea târziu ca să spună „mulțumesc”.