$$$

 În saloanele ticsite și pe holurile spitalelor moderne, răsună ecouri vechi: murmurele lui Hipocrate, avertismentele lui Galen, promisiunile umaniste ale Renașterii și visurile tehnologice ale secolului al XX-lea. De-a lungul istoriei, medicina a fost când meșteșug al vindecării, când artă a consilierii sufletului, când știință riguroasă – dar întotdeauna a fost o povară. Mai ales pentru cei care o practică.

Astăzi, în ciuda tuturor inovațiilor, un diagnostic straniu și-a făcut loc pe lista maladiilor profesionale: burnout-ul. Nu o boală „clasică”, desigur – nu apare în tratatele vechi și nu poate fi detectată prin stetoscop ori la ecografie. Dar simptomele sunt reale: epuizare cronică, cinism, sentimentul de inutilitate. În mod ironic, tocmai cei care au jurat să aibă grijă de alții par a fi cei mai puțin protejați de propriul sistem. 

Un studiu publicat în 2025 confirmă ceea ce mulți intuiau deja: medicii tineri și femeile sunt cei mai expuși. Pentru tineri, tranziția de la formare la responsabilitate clinică amintește de practica medievală a uceniciei, dar fără sprijinul maestrului și fără recunoașterea comunității. Stresul academic, incertitudinile financiare și singurătatea profesională compun un tablou familiar, dacă privim înapoi la doctorii itineranți ai secolelor trecute, dar cu mai puțină poezie și mai multă presiune birocratică.

Pentru femei, efortul este dublu: să practice medicina și, simultan, să negocieze un teren încă marcat de vechi reflexe patriarhale. În ciuda emancipării aparente, medicina rămâne un spațiu al ierarhiilor rigide, în care echilibrul între viață personală și muncă este, de cele mai multe ori, un ideal retoric. 

A trata burnout-ul ca o problemă individuală – ca un simplu „deficit de reziliență” – înseamnă a repeta greșelile trecutului: reducerea suferinței la biologie, ignorarea contextului, culpabilizarea pacientului (sau, în acest caz, a medicului). Istoria ne arată că marile crize din medicina occidentală au fost declanșate nu de incompetență, ci de dezumanizare. 

Burnout-ul, așadar, este mai puțin o maladie personală și mai mult un simptom al unei instituții bolnave de propria eficiență. Iar dacă nu învățăm lecțiile trecutului – că grija trebuie să includă și pe cel care o oferă – riscăm să asistăm, ca într-un opus medical din vremuri apuse, la o cronicizare lentă a unui sistem care a uitat de ce a fost creat. 

Iar spunem că este momentul nu doar să tratăm acest simptom, ci să reevaluăm întregul organism. Căci medicina, odinioară considerată o vocație nobilă, nu poate supraviețui ca industrie fără a-și pierde suflarea. Și nici medicii.

Se vede treaba că ne-am obișnuit deja: când mașinăria funcționează, cine are timp să verifice dacă mecanicii dorm, mănâncă sau – doamne ferește – gândesc? În fond, medicina modernă pare să fi descoperit formula perfecțiunii: un sistem care produce specialiști strălucitori, epuizați și perfect înlocuibili. Ca într-un lanț de producție ideal, piesele se schimbă, dar zgomotul de fond rămâne constant. Iar dacă uneori acest zgomot e chiar strigătul surd al burnout-ului... avem, desigur, un formular pentru asta. Cu rubrică specială: „Nu deranjați sistemul”.