$$$

 Maria avea 63 de ani.

Doi copii — Andrei și Ioana — amândoi plecați de mult la oraș, cu viețile lor pline.

Ea rămăsese singură, într-o casă mare, cu pereții care păstrau ecouri din trecut: râsete, certuri, miros de prăjituri.

Într-o zi, la controlul de rutină, medicul i-a spus cu voce joasă:

— E cancer. Nu agresiv, dar trebuie tratat imediat.

Maria a zâmbit.

— Adică trebuie să lupt, nu?

— Da. Dar nu singură. Spuneți familiei.

Ea a dat din cap.

— Da, sigur.

Dar n-a spus nimic nimănui.

Copiii o sunau din când în când.

— Mamă, cum ești?

— Bine, mamă. Am făcut zacuscă. Am pus murături.

— Să ai grijă de tine!

— Am, puiule.

Apoi, după ce închidea telefonul, se ducea la baie și se sprijinea de chiuvetă, tremurând.

Părul îi cădea, durerile erau tot mai mari, dar ea tot gătea și râdea când veneau vecinele.

Nu voia să fie „problema” nimănui.

Într-o seară, Ioana a venit pe neașteptate.

— Mamă, de ce n-ai răspuns la telefon?

Maria a zâmbit slab:

— Cred că s-a descărcat.

Dar Ioana a văzut cutiile de medicamente, rețetele, peruca.

— Mamă… de când știi?

Maria a oftat.

— De aproape un an.

— Și n-ai spus nimic?

— Ce rost avea? Tu ai serviciu, copil mic… Andrei e plecat în străinătate… fiecare cu ale lui.

Ioana a izbucnit în plâns:

— Nu trebuia să treci singură prin asta!

— Puiule, să nu mă plângi. Am avut o viață frumoasă.

— Nu e vorba despre asta, mamă!

— Ba da. E fix despre asta.

Au urmat luni grele.

Copiii au venit, au stat cu ea, au făcut tot ce-au putut.

Dar boala a fost mai puternică.

Într-o dimineață, când Ioana a intrat în cameră, Maria dormea liniștită.

Pe noptieră era o scrisoare, cu scrisul ei rotund:

„Dragii mei,

Nu v-am spus pentru că n-am vrut să-mi trăiesc sfârșitul printre lacrimile voastre.

Am vrut să rămâneți cu imaginea mea puternică, nu cu o umbră.

Vă iubesc mai mult decât am știut să o spun.

Și dacă e ceva ce vreau să știți — e că nu m-am simțit niciodată singură.

Voi ați fost mereu aici, chiar și când n-ați fost.”

Ioana a strâns hârtia la piept și a șoptit printre lacrimi:

— N-ai fost o povară, mamă. Ai fost lumina noastră.

Când au dus-o la cimitir, Andrei a adus un buchet mare de crizanteme albe.

Pe panglică scria:

„Pentru mama care a tăcut ca să ne protejeze.”

De atunci, în fiecare toamnă, Ioana pune o lumânare la geam și spune copilului ei:

— Vezi lumina aia?

— Da, mami. Ce e?

— E bunica. Ea nu mai e aici, dar încă are grijă de noi.

💬 Uneori, dragostea adevărată nu țipă, nu cere, nu plânge — doar tace și protejează, chiar și când doare.