$$$

 😢GÂNDUL SERII....MASACRUL DE LA LIDICE.......

     LIDICE (în germană: Liditz) este o localitate în CEHIA, la nord-vest de Praga. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după uciderea de către partizani a protectorului german al BOEMIEI și MORAVIEI REINHARD HEYDRICH, localitatea a fost distrusă complet de hitleriști (iunie 1942), iar populația a fost exterminată. Aici se află și un muzeu memorial.

    -Dimineața de 10 iunie 1942 a început cu liniște.

Un soare palid se ridica peste dealurile BOEMIEI, iar satul LIDICE părea la fel ca în oricare altă zi — copii care râdeau în curți, femei care întindeau rufele, bărbați care mergeau la grajduri.

Nimeni nu știa că acela avea să fie ultimul răsărit.

    😢 La ora șase, liniștea s-a sfărâmat sub șenilele camioanelor.

Trupele SS au înconjurat satul ca o colivie de fier.

Oamenii au fost scoși din case — fără strigăte, doar cu priviri neîncrezătoare și frică.

Bărbații de peste șaisprezece ani au fost separați.

În spatele hambarului, 173 de împușcături au sfârșit 173 de vieți.

Femeile au fost urcate în camioane, duse departe, spre Ravensbrück, lagărul din care puține aveau să se mai întoarcă.

Și apoi... a venit rândul copiilor...

Erau 105.

Unii țineau în mâini jucării, alții hainele păpușilor, unii doar degetele fraților mai mari.

Li s-a spus că merg într-o excursie.

Camioanele au pornit, iar Lidice a rămas tăcut.

Pe drum, câțiva dintre cei mai mici au adormit în brațele mamei unei alte mame.

Dar când au ajuns la Chełmno, în Polonia, ușile s-au închis, iar aerul s-a umplut de gaz.

82 de copii — băieți și fete — au fost uciși acolo.

Doar câțiva bebeluși au fost luați de naziști pentru „germanizare”, pierduți sub alte nume, în alte limbi.

Până dimineața următoare, LIDICE nu mai exista.

Fiecare casă fusese arsă, fiecare piatră răsturnată.

Satul fusese șters de pe hartă — dar nu din inimile celor care au rămas.

Decenii mai târziu, sculptorița MARIE UCHYTILOVA a decis că nu puteau dispărea complet. Cu răbdarea unei mame îndurerate și spiritul unui istoric, a dedicat 20 de ani pentru a le reda o față. A adunat documente, mărturii, fotografii și, unul câte unul, le-a modelat în bronz, fiecare cu o expresie diferită : teamă,emoție, mirare, nevinovăție....Nu ca niște simboluri abstracte, ci așa cum erau cu adevărat: copii.

Rezultatul este o lucrare emoționantă chiar în satul Lidice. Nu sunt țipete. Nu sunt lacrimi. Doar 82 de figuri nemișcate, în mărime naturală, privind orizontul cu o inocență suspendată în timp. Patruzeci de băieți și patruzeci și două de fete....Toți privesc în tăcere spre câmpul care fusese cândva casa lor ...

Este un monument fără nume, fără cuvinte, fără spectacol.

Dar doar a sta în fața lor este suficient pentru a simți greutatea unei absențe care continuă să bată.

Când vântul trece printre ei, pare că se aud șoapte:

râsete stinse, chemări de mame, bătăi mici de pași care nu se vor mai auzi.

Astăzi, LIDICE trăiește din nou, reconstruit, înverzit, curat.

Dar la marginea lui, cei 82 de copii din bronz stau de strajă.

Nu ca să acuze, ci ca să amintească.

Să amintească lumii ce înseamnă când ura se face lege,și când tăcerea oamenilor devine vinovăție.

> „Copiii nu mor niciodată cu adevărat.

Ei trăiesc în tăcerea celor care nu uită.”

 În fiecare vară, flori albe sunt așezate la picioarele statuilor din Lidice.

Vântul le leagănă ușor, iar bronzul pare să respire.

Și atunci, pentru o clipă, lumea întreagă tace....

iar din tăcerea aceea se naște din nou speranța....

                        LIDICE.... Eugen Jebeleanu 

"Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.

Zăpada încapuse-ncet să cearnă

tremurătoare, în întreg văzduhul,

fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineaţa,

cu turlele topindu-se în ceaţă.

Tăia maşina câmpu-ntins ca tava.

Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam

nimic nici unul. Ne uitam pe geam

cum rînd pe rînd zburau în urma noastră

cîte un sat, cîte-o pădure-albastră.

Războiul se sfîrşise. Unde ieri

călcase tancul, azi treceau mineri

şi, peste codrii destrămaţi, domoale

suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, cînd, fără veste,

maşina străbătu şoseua, peste

zăpezile zburătăcite-n stol,

trecu pe cîmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.

Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?

(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?

... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost

Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...

...L-a ras din temelie Hitler. Satul

aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm pînă-n zare amîndoi:

ţesea ninsoarea, harnic, pînze moi.

Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.

Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.

Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.

– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!

Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,

un pumn de lucruri mici, carbonizate:

un toc, un ban, o zgardă ruginită,

un fluier sfărîmat de dinamită.

o clanţă, nişte ochelari betegi,

de sîrmă, pentru ochii de moşnegi,

o verighetă neagră, de aramă,

un tîrnăcop, un degetar, o ramă...

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,

două patine mici şi o păpuşă...

Vîrîsem unghiile-n carne-adînc...

Lacrimi veneau – dar nu voiam să plăng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.

Dar mă ţineau micuţele patine.

Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,

De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plîngea.

Mîna-i, arzînd, pe-a noastră o strîngea:

- Tovarăşi... N-am mai spus niciun cuvînt.

Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,

suiau din ura noastră ziduri late,

ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură,

crescînd din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese

din ura lumii – rodnică – purcese.

Ca nişte fierăstraie mari de piatră

tăiau văzduhul, înălţîndu-şi vatră...

mai vie decît satele distruse

din Lidice-n pămănturile ruse.

Cît munţii lumii, zidurile grele

Luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze

Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?

Pe cîmp eram nu trei, ci milioane"!

Masacrul de la Lidice avea să fie unul dintre cele mai crunte masacre din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial!

 De luat aminte la Ororile războiului .....

  Prof. Janeta Hulea