***

 CINE A DESCOPERIT AMERICA ?

O astfel de întrebare ar putea părea extrem de simplă pentru cei mai mulți dintre noi. Columb, ar răspunde, probabil, majoritatea celor întrebați; vikingul Leif Erikson ar putea argumenta alții. Dar dacă primul om care a descoperit Lumea Nouă nu este nici unul dintre cei doi? Dacă America a fost descoperită de un om al cărui nume nu a fost rostit niciodată?

Amerigo Vespucci, Cristofor Columb sau Marco Polo?

Atunci când Cristofor Columb, la 12 octombrie 1492, atingea pentru prima dată țărmurile Lumii Noi, mai precis țărmul de est a ceea ce astăzi este Bahamas, a fost convins că a descoperit drumul către Indii, ruta atât de râvnită de către curâile regale europene ale vremii.

De fapt, Columb a murit cu convingerea că a fost primul european ce a acostat în estul Asiei și care a deschis calea către miticul Tărâm al Mirodeniilor. Nici măcar cele patru voiaje întreprinse între 1492 si 1502, voiaje în care genovezul descoperea o mare parte a Americii Centrale și a insulelor din estul celor două Americi, nu fuseseră suficiente pentru a-i schimba părerea.

Ca o crudă ironie a sorii, la doar un an după moartea sa, în 1507, cartografii germani Martin Waldseemuller și Matthias Ringmann numeau continentul nou descoperit… America.

Numele care avea să învingă timpul nu era altceva decât un elogiu adus unui alt italian, florentinul Amerigo Vespucci, cel al cărui merit a fost de a demonstra că lumea lui Columb este mult mai mare decât crezuse acesta și că, de fapt, genovezul descoperise nu unul, ci două continente complet necunoscute până în acel moment.

Istoria a făcut, însă, dreptate, cel puțin în cazul celor doi, acordându-i lui Cristofor Columb paternitatea identificării celor două continente americane.

Oficial, Cristobal Colon, așa cum sună numele hispanizat al italianului, este descoperitorul Americilor, o realitate care deși este acceptată ca atare, este considerată o gravă eroare a istoricilor.

Lucrurile se complică în momentul în care ne îndreptăm atenția asupra unui alt explorator italian, venețianul Marco Polo, cel care, începând cu anul 1271, a străbătut Drumul Mătăsii și a adus în Europa primele mărturii despre Curtea Imperială a Chinei, imperiu în fruntea căruia se afla, pe atunci, mongolul Kublai Han, nepotul temutului Gingis Han.

Conform unei hărți atribuită venețianului, harta care se află în prezent în Biblioteca Congresului din Washington, acesta ar fi navigat de-a lungul coastei estice a Asiei până în dreptul strâmtorii Bering, fiind, de altfel, primul european care a cartografiat strâmtoarea ce leagă cele două continente.

Deși contestată, harta lui Marco Polo nu a putut fi dovedită ca fals medieval, în ciuda testelor repetate la care a fost supusă încă din 1943.

A descoperit oare Marco Polo ceea ce Columb a crezut a fi Asia, cu peste două secole înaintea acestuia? Bizara mărturie a venețianului, mărturie facută pe patul de moarte, nu poate decât să adâncească misterul legat de adevăratul descoperitor al Americilor. „Nu am schițat nici măcar jumătate din ceea ce am văzut”, spunea Polo în 1324, anul morții sale.

Amiralul Zeng He și misterioasa hartă a lui Piri Reis

Una dintre cele mai controversate relatări privitoare la descoperirea Americii este cea legată de armada amiralului chinez, Zeng He (1371-1433), și de cele 7 voiaje întreprinse de acesta între anii 1405 si 1433.

Comandant al uneia dintre cele mai mari flote construite vreodată, Zeng He (Ma Sanbao, după sursele din timpul dinastiei Ming) a explorat zonele de coastă ale Oceanului Indian, până pe țărmul estic al Africii, în dorința de a realiza legături comerciale cu populațiile necunoscute până atunci, de a dicta biruri în teritoriile vecine Chinei și de a impune controlul imperial asupra comerțului din zonele nou descoperite.

Nu mai puțin de 300 de corăbii, dintre care cea mai mare avea 153 de metri lungime (prin comparație, Santa Maria, nava amiral din primul voiaj al lui Columb, nu avea decât 29 de metri lungime), făceau parte din flota chineză, în timp ce numărul membrilor expediției depășea 28.000 de soldati.

Conform cronicilor de la Curtea Imperială a Chinei din timpul împăratului Yongle (1360-1424), amiralul Zeng He a atins, în punctul cel mai îndepărtat al expedițiilor sale, coasta Keniei, acolo unde a ridicat un altar în cinstea lui Budha, a lui Allah și a zeului Vishnu, dar și a zeităților locale.

Controversele încep odată cu opiniile anumitor istorici chinezi care susțin că amiralul a atins în anul 1421 coastele estice ale celor două Americi.

Deși nu există dovezi palpabile care să susțină o asemenea ipoteză, însemnările din jurnalul de bord ale lui Zeng He, cel care pretinde că a parcurs mai mult de 100.000 de Ii (50.000 de km) pe mare, lasă loc de interpretări.

Din nefericire pentru susținătorii amiralului, punctul forte al teoriei acestora, o hartă a Americii despre care se credea că a fost realizată de Zeng He însuși, s-a dovedit a fi o copie din secolul al XVIII-lea a unor hărți europene.

Mai mult, denumirea chineză a Lumii Noi, așa cum era notată pe presupusa hartă a chinezului, nu era alta decât…America, nume imposibil de cunoscut în anul 1421.

Mult mai misterioasă și în afara oricărei bănuieli este celebra hartă a amiralului turc Piri Reis.

Descoperită în anul 1929 în arhivele palatului Topkapî din Istanbul, harta s-a dovedit o piatră de încercare pentru toți istoricii contemporani.

Deși s-a păstrat doar un fragment din originalul întocmit în anul 1513, acesta ilustrează în detaliu coasta estică a Americii de Sud și chiar o parte a Antarcticii, amănunte imposibil de cunoscut la data realizării hărții.

Enigma hărții lui Piri Reis este adâncită de o inscripție în limba arabă care susține că aceasta nu este decât „ o copie a unei copii, a unei copii, a unei hărți din vechime”.

Fostul comandant britanic de submarine și autorul controversatei cărți „1421: Anul în care China descoperea Lumea”, Rowan Gavin Paton Menzies, susține că amiralul turc ar fi intrat în posesia unei hărți întocmite cu aproape un secol înaintea sa de către Zeng He.

Teoria, deși puternic constestată de către istorici, pare să ofere o explicație cât de cât plauzibilă a acurateții detaliilor din harta lui Piri Reis, orice altă ipoteză fiind aproape imposibil de formulat. Harta amiralului turc este considerată ți astăzi unul dintre marile mistere ale omenirii.

Leif Erikson și epopeea vikingă

În ceea ce privește descoperirea Americii, din punct de vedere istoric, putem afirma că ne aflăm în fața unei evidente anomalii. 

Cristofor Columb este acceptat de marea majoritate a istoricilor drept europeanul care a pășit pentru prima oară pe țărmul Lumii Noi.

Paradoxal, în rândul acelorați oameni de știință există o unanimitate în a-l recunoaște pe islandezul Leif Erikson, fiul nu mai puțin celebrului Erik cel Roșu, întemeietorul primelor colonii în Groenlanda, drept descoperitorul Americii de Nord, cu aproape cinci secole înaintea genovezului.

Dacă ne-am lăsa influențați de cele două zile de sărbătoare ale descoperirii Americii, cea de 12 octombrie dedicată lui Columb și cea de 9 octombrie – Ziua Oficială a lui Leif Erikson – concluzia nu ar putea fi decât una singură, aceea că America de Nord are doi descoperitori oficiali.

Iar pentru ca lucrurile să ia o turnură și mai bizară, se poate susține cu dovezi credibile faptul că nici măcar Erikson nu a călătorit la întâmplare ci a urmat ruta unui alt viking, Bjarni Herjolfsson (Bjarni Hergelfson, după alte surse). Atunci, cine a descoperit America, în realitate?

Conform relatărilor lui Leif Erikson (Leife Eiriksson în norvegiana veche), el ar fi aflat de existența unui tărâm îndepărtat dintr-o poveste căreia nimeni nu părea să îi dea importanță.

Povestea spusa chiar de eroul ei, Bjarni Herjolfsson, un islandez ce obișnuia să își petreacă iernile în Norvegia pentru ca în restul timpului să stea alături de tatăl său în Islanda, susține că acesta a fost surprins de plecarea neanunțată a părintelui său în Groenlanda.

Dorind să îl ajungă din urmă, Bjarni ar fi pornit în căutarea acestuia, în anul 985, fiind deviat de pe ruta de navigație de o ceață puternică ce a ascuns pentru mai multe zile Steaua Nordului.

Fără compas sau busolă, Herjolfsson a navigat la întâmplare până în momentul în care a atins un țărm necunoscut și extrem de întins. Doar dorința de a-și vedea tatăl l-a determinat pe Bjarni Herjolfsson să nu debarce și să caute ruta către Groenlanda.

18 ani mai târziu, Leif Erikson, impresionat de relatările islandezului, a urmat aceeași rută, chiar în corabia pe care o cumpărase de la acesta.

In celebra scriere medievală Vinlandsaga, Erikson susține că, în anul 1003, ar fi străbătut oceanul în fruntea unui echipaj format din 35 de războinici, și că ar fi întemeiat o așezare temporară pe țărmul uriaș al unui tărâm pe care l-a numit Vinland – Țara Vinului – denumire inspirată de abundența viței de vie sălbatică din zonă.

Urme ale unei așezări vikinge au fost descoperite în situl arheologic de la L’Anse aux Meadows, în insula Newfoundland, Canada, ceea ce dă dreptate, categoric, scrierii scandinave.

În mod misterios, doar câteva expediții sporadice au mai avut loc după cea a lui Leif Erikson, și el revenit, la rândul său, în Norvegia, fără a-și mai manifesta intenția de a se întoarce.

Intrat în legendă, Leif a fost considerat, mai degrabă, un bun povestitor, iar călătoria sa epică a fost trecută în uitare până aproape de timpurile moderne.

Olmecii și teoria africană

Puține lucruri se știu astăzi despre civilizația olmecă ce înflorea în urmă cu aproape trei milenii și jumătate pe teritoriul de astăzi al Mexicului (statele Veracruz și Tobasco).

Cert este că în cazul olmecilor putem vorbi de prima mare civilizație din Mezoamerica.

În fapt, olmecii au precedat cu circa un mileniu mult mai celebrele civilizații Azteca și Maia și, mai mult, pot fi considerați părinții culturali ai acestora.

Olmecilor le este atribuit primul sistem de scriere din Lumea Nouă, ritualurile sângeroase ce implicau sacrificii umane, primele noțiuni de astrologie dar și panteonul zeităților mezoamericane preluat de civilizațiile ce le-au urmat.

Dar poate cea mai misterioasă dintre creațiile acestor înaintași ai culturii precolumbiene o constituie uriașele capete de bazalt, înalte de până la trei metri și cântărind peste 20 de tone fiecare. Dincolo de faptul că au fost sculptate în bazalt, o rocă extrem de dură și greu de prelucrat, cu atât mai mult cu cât olmecii nu cunoșteau prelucrarea metalelor, figurile impresionante realizate de olmeci au evidente trăsături africane.

Teoria contactului dintre civilizația africană și cea sud-americană cu mult înaintea primelor călătorii transatlantice este susținută de declarațiile istoricului Ivan van Sertima, cel care menționează că în timpul sosirii sale pe insula Hispaniola, Cristofor Columb ar fi aflat de la populația băștinașă caă a fost precedat cu mult timp înainte de vizitatori cu pielea neagră.

Descoperirea, de altfel, a urmelor de tutun și a frunzelor de coca în sarcofagele mumiilor egiptene, plante care nu existau decât în America de Sud, pare să alimenteze, și ea, ipoteza unor contacte între Africa și civilizațiile precolumbiene.

Ca un argument în plus, faptul că pe ambele continente au fost realizate piramide de dimensiuni uriașe, folosind principii asemănătoare, duce cu gândul la o posibilă interferență culturală și economică între cele două continente.

Să fie, oare, descoperitorul Americii un explorator necunoscut din urmă cu peste trei milenii?

Raspunsurile din partea oamenilor de știința încă întaârzie să apară, iar ipotezele sunt, în continuare, analizate.

Cert este că o călătorie transatlantică realizată cu tehnologia disponibilă în Antichitate este perfect posibilă. A demonstrat-o norvegianul Thor Heyerdahl în anul 1970, atunci când, cu ajutorul unei corăbii de papirus botezată Ra II, ambarcațiune identică cu cele folosite în Egiptul Antic, acesta reușea să traverseze Atlanticul din Maroc până în America de Sud.

La granița timpului

Una dintre cele mai longevive teorii științifice referitoare la popularea celor două Americi susținea că populațiile siberiene au pătruns acum circa 10.000-13.000 de ani, odată cu încheierea ultimei mari glaciațiuni, prin strâmtoarea Bering (la acea vreme fâsia de uscat cunoscută sub numele de Beringia), pe continentul nord american, avansând treptat către America de Sud.

Descoperirea recentă a unor vârfuri de suliță realizate din silex, vârfuri scoase la lumină în situl arheologic de la Cactus Hill, Virginia, aruncă, însă, o lumină cu totul nouă asupra acestei ipoteze.

Artefactele au o vechime de aproximativ 17.000 de ani, cu peste patru milenii înaintea oricăror urme ale culturii Clovis, și sunt identice cu cele realizate în Europa, pe teritoriul de azi al Franței sși Spaniei, în aceeași perioadă.

Mai mult, în situl arheologic de la Meadows Rockshelte, Pensylvania au fost descoperite urme ale aceleiași culturi preistorice, vechi de peste 19.000 de ani.

Cum a fost, însă, posibil ca omul cavernelor să fie adevăratul descoperitor al Americii?

Reconstituirea computerizată a condițiilor climaterice de acum circa 20.000 de ani a arătat oamenilor de știință un fapt neașteptat. Date fiind temperaturile extrem de scăzute din timpul ultimei glaciațiuni, nordul Oceanului Atlantic era acoperit de o imensă pătură de gheața ce lega Europa de America de Nord.

Astfel, pare suficient de credibil ca oamenii preistorici să fi străbătut întinderea de gheață în căutarea hranei.

În fapt, inuiții de astzi folosesc încă ambarcațiunile din piele de focă, similare, probabil, cu cele realizate în urmă cu 20 de milenii, iar performanțele acestora îi îndreptățesc pe paleoantropologi să creadă că o călătorie transatlantică la bordul lor, în apropierea banchizelor, ar fi fost mult mai accesibilăă decât se crezuse inițial.

Ca un ultim amănunt, merită menționat raportul recent al arheologilor americani de la Universitatea din Carolina de Sud.

Aceștia au descoperit în situl arheologic de la Savannah River din Allendale County urme ale unei vetre vechi de 50.000 de ani. Pare cel puțin bizar, atâta vreme cât teoriile moderne spun că Homo Sapiens a părăsit Africa în urmă cu aproape 40.000 de ani.