&&&

 La 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor de lângă cetatea Alba Iulia, 2.500 de iobagi români — câte trei tineri și trei bătrâni din fiecare sat răsculat — au fost aduși cu forța să asiste la execuție. Nu veniseră de bunăvoie. Fuseseră aduși de soldați, ca să vadă și să înveți. Și-au văzut conducătorii — Horea și Cloșca — trași pe roată. Cloșca a primit mai întâi douăzeci de lovituri. Trupul lui a fost tăiat în bucăți și dus prin sate ca avertisment. Și cu acel spectacol al groazei, Imperiul Habsburgic credea că a terminat cu problema. Nu terminase. La șase luni după execuție, la 22 august 1785, Iosif al II-lea a publicat patenta imperială care desființa iobăgia în Transilvania. Tot ceea ce ceruse răscoala se împlinise. Prin moartea celor doi conducători ai ei.

Vasile Ursu Nicola — Horea — s-a născut în jurul anului 1731 în Albac, Munții Apuseni, iobag al statului imperial. Era un om neobișnuit pentru un simplu iobag: vorbea germana, pe care o învățase în armata austriacă, știa să scrie, cunoștea legile imperiale și nu se temea să le invoce. Mersese de patru ori la Viena să prezinte plângerile moților împăratului. Prima dată în 1779. A doua oară. A treia oară. A patra oară — în aprilie 1784 — fusese primit chiar de Iosif al II-lea, căruia îi înmânase o petiție detaliată: iobagii sunt sufocați de taxe duble, lucrează patru zile pe săptămână pentru nobil fără plată, nu pot nici să se căsătorească fără aprobarea stăpânului, nu pot tăia lemn din pădurile care le aparținuseră lor de veacuri.

Împăratul promisese că va analiza. Guvernatorul Transilvaniei — Samuel von Brukenthal — nu a analizat nimic. Nobilimea maghiară nu voia reforme. Și în vara lui 1784, când un decret imperial a permis iobagilor să se înroleze în regimentele de grăniceri — cale spre libertate, pământ și statut de om liber — nobilii au blocat înrolările cu forța. Asta a aprins fitilul.

Pe 1 noiembrie 1784, la Curechiu, câteva sute de iobagi care mergeau la Alba Iulia să se înroleze au fost atacați de servitorii nobililor care voiau să îi oprească. Iobagii au ripostat. Și s-a aprins toată Transylvania. Ion Oargă — Cloșca, cel mai apropiat prieten și colaborator al lui Horea — conducea cetele de pe Valea Arieșului. Marcu Giurgiu — Crișan — comanda în Zarand. Horea coordona de ansamblu, deplasându-se dintr-un loc în altul, ținând legătura, dând ordine.

În două săptămâni, răscoala cuprinsese comitatul Zarand, comitatul Hunedoarei, o parte din comitatul Albei și comitatul Clujului. Zeci de castele și curți nobiliare fuseseră arse. Sute de nobili maghiari fugiseră în cetăți sau peste graniță. Iobagii unguri și sași se alăturaseră și ei — era o răscoală a tuturor celor săraci, nu doar a românilor. La 11 noiembrie, țăranii dăduseră un ultimatum nobililor asediați la Deva, cerând desfiinţarea nobilimii și împărțirea moșiilor.

Curtea de la Viena a oscilat — pe de o parte simpatiza cu reforma, pe de alta nu putea permite dezordinea. A trimis armată. Și a trimis și negociatori, semnând armistițiu pe opt zile cu Cloșca, pe care nobilii l-au refuzat. Crișan a bătut armata imperială la Lupșa pe 27 noiembrie. Dar forțele erau inegale pe termen lung. La începutul lui decembrie, armata a ocupat Câmpenii. Horea și Cloșca, refugiați în munți, au fost prinși pe 27 decembrie 1784 în pădurea Scorușet din Munții Gilăului — trădați de un om din sat, după unele surse. Au fost duși la Alba Iulia. Crișan a fost prins în ianuarie — și s-a spânzurat în celulă cu nojiţele de la opinci, înainte de execuție. Horea, conform legendei, a aruncat în foc un pachet de scrisori înainte de a fi prins — scrisori despre care le-a spus gardienilor că, dacă ar fi aflat lumea conținutul lor, „mulți ar fi căpătat nasuri roșii." Nu a explicat niciodată mai mult. Comisia imperială de anchetă a torturat și interogat luni întregi fără să afle răspunsul. A preferat să moară cu secretul lui.

Au fost purtați în lanțuri două săptămâni prin satele de pe Mureș — ca exponat, ca avertisment. Și pe 28 februarie 1785 au fost executați prin tragere pe roată. Cloșca mai întâi. Horea — în picioare, asistând la execuția prietenului lui, înainte să fie executat la rândul său.

Trupurile lor au fost tăiate în bucăți și duse prin sate — ritualul macabru al terorii medievale. Dar la șase luni după execuție, pe 22 august 1785, Iosif al II-lea a publicat patenta imperială care desființa legarea de glie a iobagilor și servitutea personală. Iobagii puteau acum să se mute, să învețe meserii, să se căsătorească fără aprobare. Nu era desfiinţarea completă a iobăgiei — asta a venit mai târziu — dar era prima spărtură în sistemul care ținuse în robie populația majoritară a Transilvaniei de secole.

Și o altă consecință: tragerea pe roată a fost interzisă ca pedeapsă în Austria după execuția lui Horea. Metoda de tortură pe care fuseseră uciși conducătorii răscoalei a dispărut din codul penal habsburgic tocmai pentru că fusese folosită împotriva lor.

Presa europeană a comentat larg răscoala. Jean Pierre Brissot, viitor conducător al grupării girondine în Revoluția Franceză, scria împăratului că românii „au avut dreptul să se revolte căci nu aveau nici proprietate, nici libertate." Schiller și Herder s-au referit la evenimente. Răscoala moților de la 1784 a intrat în istoria europeană nu ca o revoltă locală, ci ca un episod al marii lupte pentru drepturile omului care prefigura Revoluția Franceză din 1789.

Morala: Horea a mers de patru ori la Viena cu petiții pentru iobagii lui. A fost primit de împărat. Nu s-a schimbat nimic. A condus răscoala. A fost executat prin tragere pe roată. Și la șase luni după execuție, iobăgia a fost parțial desfiinţată. Tot ceea ce ceruse răscoala — prin petiții și prin arme — s-a împlinit prin moartea conducătorilor ei. Câteodată prețul schimbării este exact atât de greu pe cât p are la prima vedere.